Editura Ratio et Revelatio din Oradea, ale cărei cărți uimesc prin calitatea conținutului și înfățișării lor, publică o serie de autor Goma.
Născut în 1935 în satul Mana, regiunea Orhei, Paul Goma își pierde – Basarabia, casa și acasa (calidorul), în martie 1944, când trece Prutul în noua Românie, ciuntită de Uniunea Sovietică. Urmărit de copil, împreună cu părinții săi, de autoritățile sovietice pe teritoriul României, pentru „repatrierea în Patria sovietică”, apoi de Securitate, Paul Goma este arestat în noiembrie 1956, student fiind, după doi ani de pușcărie este condamnat administrativ la 5 ani de domiciliu obligatoriu în satul-nou Lătești, din Bărăgan. După 1965 încearcă în zadar să termine studiile universitare, este urmărit și hărțuit continuu de Securitate, manuscrisele romanelor sale sunt uitate în sertarele editurilor. Este primul scriitor român care înfruntă regimul politic și cenzura, publicându-și romanele în Occident, la edituri prestigioase, ca Suhrkamp și Gallimard.
Volumele din seria de autor Paul Goma, ediție definitivă, apărute când autorul împlinește 80 de ani, sunt îngrijite de Flori Bălănescu.
Camera de alături
În nota asupra ediției, intitulată „Paul Goma, un debut editorial de pe un secol pe altul”, Flori Bălănescu scrie:
Redevenit student la 30 de ani, în urma unui nou examen de admitere la Facultatea de Filologie, deși legea i-ar fi permis (ca atâtor colegi de pușcărie politică)
reînscrierea automată în anul III de studii, Paul Goma avea să constate după 11 ani de întrerupere cauzată de sistemul represiv că regimul comunist și-a schimbat doar părul, nu și năravul. Debutează în „Luceafărul” (iarna 1967), apoi publică sporadic în „Gazeta literară”, „Viața Românească”, „Ateneu”, „Neuer Weg”, „Cravata roșie”, reușind, nu pentru mult timp, să spargă zidul cenzurii de breaslă. În primăvara anului 1967, aflat în redacția revistei „Neue Literatur”, Miron Radu Paraschivescu citește câteva pagini dintr-un fragment de manuscris, pe care
Anemone Latzina și Dieter Schlesak îl traduceau în germană, și exclamă: „Dar băiatul ăsta e un Soljenițîn român!”. Revelația de atunci a traversat deceniile, păstrându-se până astăzi ca un automatism, o etichetă definitivă, nu totalmente dreaptă. Goma și-a urmat distinct destinul biografic și literar, la cote ce nu au mai
fost atinse de vreun semen român. (…) Propus sub titlul Moartea noastră cea de toate zilele, volumul de debut va apărea în librării cu titlul schimbat de Editura (de Stat) pentru Literatură (și Artă) (ESPLA): Camera de alături. Momentul apariției poartă încărcătura contextului politic din Lagărul Comunist: 22 august 1968, invadarea Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia. Acest unic volum apărut în limba română, în România, până în 1990, a suscitat doar atenția a doi critici, apoi a dispărut cu totul din zona oricărui interes de specialitate sau de public, mai puțin de vigilența Securității și Cenzurii.
Așa cum își amintește însuși autorul în Jurnal pe sărite (vol. 1, Editura Nemira, 1997), pe 7 septembrie 1989: „Despre scrisul meu au dat seamă doar Raicu și Valeriu Cristea, am mai spus-o. În toamna anului 1968, în legătură cu Camera de alături. Au fost cronici în general elogioase, prevăzând un «viitor» autorului, însă, chiar atunci pe loc, resimțeam o surdă nemulțumire: Camera de alături nu era doar un pasaj obligat al meu, un prim volumaș cu care debutantul român își deschidea cariera, viața, scrisul – și numai după acea probă (sau vamă) putea trece mai departe, la «adevărat» roman, ci, din capul locului, un fals contract pe baza căruia făcusem o falsă muncă și primisem o falsă răsplată. Era o chestie inutilă, pe de o parte, pentru că, cronologic, prozulițele din volumul publicat erau ulterioare romanului Ostinato, pe de altă parte, nu mă simțeam deloc în largul meu în piesele de mici dimensiuni. Însă cedasem «cerințelor», mai degrabă sociale decât politice, adică «legii» potrivit căreia un prozator își face clasele și armele în proza scurtă – schiță – apoi trece la «o fază superioară»… și abia după ce dă dovadă la această sui generis muncă-de-jos are dreptul să… pună pe șantier un roman…”. Cronicile apărute în „România literară” și „Amfiteatru” nu au avut darul de a-i deschide scriitorului nebănuite căi de afirmare, așa cum se obișnuia în epocă. Azi poate să pară neverosimil, însă, în timp ce Camera de alături pășea spre lumina tiparului, Goma era hărțuit de Securitate, care încerca să-l influențeze, să-l șantajeze pentru atragerea la colaborare. Bătrânul student Goma a preferat să renunțe la studii, regimul totalitar nu i-a permis să le încheie nici a doua oară. La 17 februarie 1968 scrie o „Justificare biografică”, în care își revede întreaga existență, face inventarul refugierilor, excluderilor, arestărilor, încercărilor de supraviețuire de după ridicarea restricției domiciliare din Bărăgan și până la readmiterea la facultate, 1962-1965:
„fierar betonist la Buhuși”, „fotograf ambulant în raionul Rupea și Făgăraș”, „trompetist într-o orchestră – Făgăraș”, „controlor de calitate la uzina «Rulmentul» din Brașov”, „angajat temporar la I.G.O. Făgăraș (de trei ori cîte o lună) ca proiectant la Serv. Tehnic, dar plătit de Serv… Salubritate, ca… necalificat…”. Și încheie, la zi, în 1968, cu: „Am 33 ani, sînt student în anul II, fac de două ori pe
săptămînă naveta la Domnești [unde era internată mama, Maria Goma], mă întrețin singur și vreau să fiu lăsat în pace”. Cu o astfel de biografie, un prozator cu talentul și cultura lui Goma nu putea să dea o literatură seacă, fabricată după norme și rețete.
Camera de alături a fost și a rămas o linie suspendată, într-un Curriculum Vitae de scriitor, CV întrerupt din start. Apariția romanului Ostinato la editura germană
Suhrkamp, în 1971, îi va tăia orice posibilitate de a-și continua destinul de scriitor publicat și receptat în limba română, acasă. Pe lângă interdicția dreptului de semnătură ca scriitor, este interzis și ca traducător. Măsura punitivă se abate și asupra soției sale, și asupra socrului. Anul 1970 este ultimul în care sub semnătura lui Paul Goma apare o proză în spațiul editorial românesc: un fragment din romanul În cerc, în „România literară”. Latura etico-morală (est-etică) a lui Goma devine din ce în ce mai vizibilă și mai iritantă pentru regim și pentru breasla scriitorilor, pe măsură ce publică în presa occidentală articole libere de „cenzură, autocenzură și paraliteratură” și îi apar romane la edituri prestigioase, precum Suhrkamp și Gallimard.
Odată cu Mișcarea pentru drepturile omului, care-i poartă numele, este limpede că Paul Goma nu are niciun viitor ca scriitor în țara lui. O adresă a Securității, din toamna anului 1978, referindu-se la volumul Camera de alături, trimite în teritoriu „indicația de a fi prevenită citirea acesteia de publicul larg”. Micul volum, care nu
fusese primit cu empatie colegială, era urmărit în 1978-1979 atât prin biblioteci publice, librării, pe tarabe, cât și în casele oamenilor. Agentura își face datoria să semnaleze Securității pe librarii care mai comercializează această carte, scrisă de un element periculos pentru securitatea statului, sau pe civilii care au în biblioteca personală infamanta scriere. Lucrătorii Securității merg până la a construi legende pentru sustragerea cărții de la particulari. În urma notelor informative, date de vânătorii de cărți neconforme ideologic, col. Ștefan Alexie a pus la 17 martie 1978, pe o astfel de notă informativă, următoarea rezoluție: „Am luat legătura cu Direcția I – col. Mihai Nicolae, pentru a dispune pe plan central de retragerea cărții”.
Ediția de față a fost culeasă fidel după singurul „manuscris” existent, anume ediția de debut, din 1968, de la E(S)PL(A), găsită după asidue căutări la un buchinist. Cele două părți: I. De-a pămîntul (șapte proze) și II. Camera de alături (zece proze) dau o lucrare consistentă: „Cartea de debut, deci. Un volum de proză scurtă. Carte care, de-ar fi fost să rămînă singura, și tot îl legitima pe Paul Goma drept autor adevărat, măcar prin câteva proze – întâmplător cu «miză» (condiție necesară, dar nu și suficientă) și realmente bine scrise (îndeplinind astfel și condiția esteticului)”.
O carte care redebutează la 47 de ani de la ieșirea sa timidă în lume.
Din Calidor. O copilărie basarabeană
Romanul este creația majoră a lui Paul Goma. A fost redactat la Paris, între 1981 și 1985, în momentul în care scriitorul intrase deja în circuitul european cu celebrele sale cărți despre închisorile comuniste. „Din Calidor a început să fie scris dintr-o necesitate internă, mărturisește scriitorul, trebuia să abandonez ficțiunea-ficțiune și să încep să-mi povestesc viața”. Volumul constituie primul roman al ciclului autobiografic și transcrie amintirile lui Paul Goma din cea mai fragedă copilărie. Varianta română vede lumina tiparului abia în 1990, romanul apărând mai întâi în franceză la editura pariziană Albin Michel, sub titlul Le Calidor, iar peste doi ani în engleză, la editura londoneză Readers International, având titlul My Childhood at the Gate of Unrset. În 2010 romanul cunoaște și o transpunere italiană, intitulată Nel sonno non siamo profughi. Un’infanzia in Bessarabia. La Chișinău, romanul este editat în 1993 și reeditat în 2010.
Secvența temporală rememorată de Paul Goma coincide cu o perioadă istorică dramatică pentru locuitorii Basarabiei, care, din anii ’40 ai secolului trecut, sunt nevoiți să suporte consecințele distrugătoare ale schimbării câtorva regimuri politice. Anii primei copilării a scriitorului născut la Mana într-o familie de învățători coincid cu tragicele evenimente din 1940 și 1944, când Basarabia este cedată bolșevicilor. Astfel că, pe de o parte, romanul este o restaurare, prin superbe evocări, ale evenimentelor spirituale din copilărie, transpunând literar o trăire plenară în „zariștea copilăriei”, iar pe de altă parte, o cutremurătoare transcriere a dramei Basarabiei. Între aceste două planuri – imaginar și real, ficțiune și adevăr – se stabilesc relații pe care autorul le exprimă printr-o varietate de procedee moderne.