Citeam zilele trecute un comentariu în ediția română a lui The New York Times, semnat Robert F. Worth. Comentariul se numea Cum poate un chibrit să aprindă o revoluție. Nu era o întrebare, era o modalitate. De fapt, evoca momentul când, pe 17 decembrie 2010, Mohamed Bouazizi, șomerul tunisian, s-a stropit cu diluant și a aprins un chibrit. Nu era un chibrit oarecare, avea să se dovedească peste puțin timp.
Dar chibritul nu era oarecare și pentru faptul că perpetua o tradiție. Avea deja o istorie și tindea să capete un destin. Comentatorul american a simțit nevoia să treacă în revistă și alte autoincendieri. Cazul călugărului budist care și-a dat foc în 1963, la Saigon, în timpul Războiului din Vietnam. Cazul lui Jan Palach, un tânăr ceh de 20 de ani care și-a dat foc la Praga, în 1969, comemorat în țara sa ca martir al luptei împotriva comunismului.
Trecerea în revistă se încheia cu o propoziție seacă: “Protestatari mai puțin cunoscuți au murit în flăcări în Tibet, India, Turcia și în alte părți ale lumii”.
Și, dintr-o dată, m-a fulgerat gândul că din alte părți ale lumii facem parte și noi. Că acolo e locul nostru. Că nu putem să sperăm la altceva. Că nu merităm și nu avem dreptul la altceva.
Nu puteam să-i reproșez comentatorului american nimic. Apelase la câteva nume care, cel puțin pentru el, probabil și pentru cititorii lui, aveau rezonanță. Nu era treaba lui să știe că un bărbat pe numele lui Liviu Cornel Babeș s-a autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi de la Bradu, din Poiana Brașov, în semn de protest față de regimul comunist din România.
Era treaba noastră. Și încă mai este. Noi trebuie să acceptăm că lângă gesturile noastre mărunte, lângă meschinăriile și lașitățile noastre, pot exista gesturi supreme. Noi trebuie, în sfârșit, să recunoaștem că este “meritul” nostru că Liviu Babeș e trecut în rândul protestatarilor mai puțin cunoscuți.
Peste câteva săptămâni se vor împlini 22 de ani de moartea lui. Din câte știu, prin 1997 a fost declarat erou-martir, iar o stradă din Brașov îi poartă numele. Atât. De ce să nu recunosc că, de n-ar fi fost comentariul, nici eu nu mi-aș fi amintit de el. Nu are loc în memoria noastră, în sărbătorile noastre și, de ce nu?, în literatura noastră. Avem marea calitate de a pune surdină, de a obnubila gesturile mari care au loc în preajma noastră. În cazul lui Liviu Cornel Babeș, lașitățile noastre, și ipocrizia noastră, și cinismul nostru s-au ascuns într-un text de lege și într-o inscripție stradală. În alte cazuri, e mult mai rău. N-are rost să insist.
Comentariul la care m-am referit mai sus era însoțit de o fotografie. Un om îngenuncheat în flăcări. Lângă el, un bidon. Puțin mai în spate, un bărbat care nu îndrăznește să se apropie. În fundal, mai mulți privitori care nu se disting prea bine din cauza unei mașini cu capota ridicată și a fumului. Fotografia avea o legendă: “Auto-incendierea în chip de protest variază ca eficiență. Un călugăr budist și-a dat foc la Saigon în 1963.”
Sigur, conținutul legendei făcea aluzie la realitatea imediată. Dar cred că spunea ceva și despre noi toți. Pragmatismul lumii nu cedează nici măcar în fața unei tragedii.