Se scrie, totuși, mult în lume. E o evidență palpabilă și de necontestat. Chiar dacă, la intervale mai mari sau mai mici, se înalță spre cer profeții disperate, iar orizontul se întunecă de viziuni apocaliptice despre moartea cărții. Cel mai uluitor instrument al ființei omenești, cum definea Borges cartea, se încăpățânează să reziste, ba mai mult, apare și se răspândește într-un ritm amețitor.
Nu cu mult timp în urmă, un poet mexican, Gabriel Zaid, a scris un eseu despre a citi și a publica în era abundenței. Merită să întârziem puțin asupra câtorva cifre pentru a ne face o idee despre reala și actuala grafomanie universală.
În primul secol de existență a imprimeriilor, adică între 1450 și 1550, s-au tipărit 35.000 de titluri. În acea realitate editorială, un Pico della Mirandola putea lesne să se considere omul care a citit toate cărțile.
O statistică din perioada interbelică arată că, în anul 1913, doar în Germania apăreau 35.078 de cărți, iar în Japonia 44.566. După război, mai exact în 1931, își anunța supremația Rusia cu 38.405 titluri (dacă statistica nu era mincinoasă și nu se intrase în cavalcada raportărilor fictive) și venea tare din urmă India, cu 16.000. Statele Unite se situau undeva pe la mijlocul plutonului, cu 12.230 în 1913 și 10.607 în 1931. Nici Anglia nu rupea gura târgului (14.688 de volume), iar Franța nici atât (9.822).
Ca să nu vi se strepezească dinții în ciorchinele ăsta de cifre, încerc să mă opresc aici. Nu înainte de a mai spune că în a doua jumătate a secolului XX s-au tipărit în lume 36 de milioane de titluri; în stricta noastră actualitate, se publică anual un milion de cărți, ceea ce înseamnă că la fiecare 35 de secunde apare o nouă carte. În condițiile astea, dacă unui nou Pico della Mirandola i-ar trece prin minte să citească toate cărțile, pot să-l anunț că ar trebui să ceară o păsuire de la bunul Dumnezeu de 250.000 de ani.
Scrie astăzi umanitatea mai mult decât citește? Tot ce se poate. Dar nu pot să nu constat, dată fiind oferta de carte, că acum se citește mai mult decât oricând altădată. Apar cărți bune și proaste, hazlii și nesărate, cărți subțiri cât prospectul unui medicament sau cărți groase precum cele din pictura lui Arcimboldo, cărți savante și rafinate, dar și cărți vulgare și indigeste, cărți care-ți lasă un gust plăcut în cerul gurii și-ți produc un fior pe șira spinării, dar și cărți care-ți dau mâncărimi de piele și-ți umplu sufletul de tuci.
Fără nici o îndoială, în economia bunurilor simbolice, industria cărții funcționează la întreaga capacitate. E o realitate pe care nu o putem escamota, chiar și în aceste vremuri de criză.
Sigur, poate ar trebui să spunem odată cu Emerson că oamenii nu merită să aibă parte de scrieri bune, fiindcă sunt prea încântați de cele proaste. Dar asta ar însemna să ducem discuția în altă parte și nu ăsta era rostul acestor rânduri. Atâta vreme cât încă se citește mult și se scrie și mai mult.
Iacob Florea s-a născut în 1958. A lucrat ca profesor suplinitor, jurnalist, funcționar guvernamental; în perioada 1999-2003, a fost redactor-șef al revistei Tribuna învățământului. Este autorul volumelor de proză Îngerul trage sforile (Ed. Cartea Românească, 1993), Tatăl lui Iona. Scrisorile primejdioase (Ed. Vinea, 2002), Sâmbăta după duminică (Ed. Ager, 2004). În 1994, i s-a acordat Premiul pentru Debut al revistei Ateneu.