Construirea Teatrului cel Mare în locul hanului Filaret – demolat în 1847 – a avut o dublă semnificație în timp: hanurile urmau să fie înlocuite cu mult mai civilizatele hoteluri, iar Podul Mogoșoaiei avea să devină artera principală a Bucureștilor într-o concepție urbanistică tributară schemei rurale.
Mutarea centrului de greutate din zona istorică, dar aspru afectată de pârjolul din martie 1847, în vecinătatea imediată a noului edificiu inaugurat în noaptea Anului Nou 1852/1853, va fi avut și conotații ascunse, precum dorința de luminare prin teatru, europenizarea forțată prin cultură vizuală și prin spectacole de operă, eliberarea de spiritul provincial, Valahia fiind la frontierele Occidentului, cât și ale Orientului etc. La această mișcare subtilă un aport major au avut arhitecții occidentali, mulți rămași definitiv pe aceste meleaguri și, în aceeași proporție, comercianții veniți din spațiul habsburgic sau francez, care în câteva decenii vor falimenta vechiul negoț și vor face uitat specificul local, spectaculos dar atât de bolnav de contagiunea balcanică. În două dintre fotografiile lui Angerer am putut observa stilul neogotic al Sălii Bossel și al bisericii Sf. Ionică, ambele clădiri, împreună cu noul teatru, agresând vizibil bătrânele case și conace din apropiere. Puțin câte puțin, în funcție de gustul estetic al comanditarilor și, mai cu seamă, de priceperea arhitecților, împrejurimile Teatrului cel Mare vor ajunge de nerecunoscut. Efectul transformării se va traduce prin preluarea acestui model atât în mahalalele înconjurătoare ce, europenizate, vor deveni cartiere, cât și în mahalalele îndepărtate, dar acolo în proporții afectate de posibilitățile financiare reduse și de slaba prezență a comercianților alogeni din spațiile culturale menționate. Eclectismul stilistic atât de interesant, ce conferă Bucureștilor o notă aparte în galeria capitalelor europene, provine, așadar, din acest spațiu sacralizat de lumina scenei, în ciuda unor excepții anterioare cronologic dar și izolate în marea de conace și de grădini ce constituia “orașul” de până în 1852, anul nașterii “orașului european”.Era în firea lucrurilor ca “antica” casă a banului Tache Ghica – denumire generică, ea aparținând în acel moment unui “Ghiță Niculescu, negustor de pânzeturi” – din chiar fața impunătoarei clădiri a Teatrului cel Mare să dispară, pentru a fi înlocuită cu o construcție potrivită ambiental.
Nu știu când au pornit demersurile de vânzare a acelei case fără stil, unde, totuși, văzuse lumina zilei Ion Ghika, în 12 august 1816, am căutat zadarnic în presa vremii. Am “nimerit”, însă, anunțul deschiderii “Grand Hotel Brofft”, numit astfel după numele proprietarului, Charles Brofft, un belgian înstărit din Limburg. Aflase, probabil, că Bucureștii se înnoiesc după tiparul occidental și s-a gândit să profite de fenomen.
Trebuie precizat că în București funcționa un consulat belgian încă din 1842, – condus de cavalerul de Moyard, înlocuitorul pe bani grei al bancherului Jacques Poumay, – deci surse de informare pentru investitorii din micul regat existau. Dacă ținem seama că inaugurarea a avut loc în 1869, – nu am reținut, din păcate, luna și ziua, – în “saloanele din Podul Mogoșoi 40” și că supraetajarea cât și completarea vechii clădiri a durat 1-2 ani, ar însemna că Brofft a obținut clădirea în 1868 sau în 1867, în orice caz după abdicarea lui Cuza, deși amenajarea celor 48 de încăperi va fi durat și ea câteva luni.
Din această perioadă datează și fotografia lui M.B.Baer, ce reprezintă casa Ghika înainte de modernizare, cu prăvălii închiriate lui Karl Knappe și Victorinei Jobin, probabil și lui Josef Lukasiewicz, alături de învechitul înainte de vreme Hotel Hugues. În plus, să se observe că Podul Mogoșoaiei a căpătat “trotuar” (între Sărindar și metohul Episcopiei), podoabă salutată în 1867 de Marsillac cu entuziasm. În legătură cu “lectura” acestei fotografii, bănuiesc că unul sau doi din cei trei”sacagii”, care au oprit în dreptul prăvăliei lui Knappe, este posibil să fi transportat ulei de rapiță.
În anul dării în exploatare, “Brofft”, reșapat în stilul renașterii florentine, era hotelul cel mai elegant și mai bine dotat din Capitală, cu toaletă și lavoar în fiecare cameră, beneficiind și de un restaurant franțuzesc, care, în scurt timp, va fi principalul concurent al celui vecin, Hugues. O remarcă datorată lui Angerer, care, în anul 1855, la nr. 38 a imortalizat fostul grajd al Obahtei (Comenduirea oștirii) țariste: Donat Hugues a fondat în 1850 nu hotelul, ci firma!
Privitor la restaurant, anunțurile de după 1872 fac referire doar la “bucătăria vieneză”, ceea ce înseamnă că bătălia cu Hugues a durat vreo doi-trei ani… Nu înseamnă că “Brofft” a renunțat la prețurile pipărate, specifice localurilor simandicoase. În volumele de documente referitoare la războiul de la 1877 am dat peste un protest vehement al “comandamentului rus” din Capitală (Podul Mogoșoaiei nr.53) pentru faptul că “dl Broft pretinde 30 de franci pe dejun”! La Hugues costa doar…25 de franci. Grand Hotel își respecta, fără să facă rabat indiferent de motiv, statutul de hotel de lux. De altfel, aici va fi găzduit de Statul Român Osman Pașa, câteva zile, în decembrie 1877, spre marea plăcere a lui Pappasoglu, foarte atent să nu-l jignească vreun coate-goale pe generalul otoman. Șederea trebuie să fi costat ceva.
Alt oaspete de seamă – în viziunea lui Gheorghe Crutzscu – pare să fi fost fratele Împăratului Napoleon al III-lea, Joseph Charles Paul Bonaparte, dar nu am reușit să verific informația, cu toate că am încercat; după 1871 vizita lui ar fi fost inoportună. Povestea scrisă atât de convingător de același autor despre o franțuzoaică nurlie care îndrăznise să-și afișeze tariful pe ușă, este cu totul improprie pretențiilor lui “Brofft”. Am căutat-o zadarnic în “Informațiunile Bucureștene” sau în jurnalul lui Marsillac, care, cu siguranță, n-ar fi ratat ocazia să facă haz. Un tarif de doi franci când o cameră și masa pe o zi costau în jur de 50 franci ține de domeniul absurdului ori de categoria “glumițelor” de discreditare!
De fapt, tocmai prețurile mai mult decât pipărate au condus la vinderea stabilimentului în jurul anului 1882 către Menachem Elias. Înfățișarea din ultima fotografie, cea din 1881, îi relevă o stare de “sănătate” ce nu justifică nicicum zvonurile apărute în presa vremii văzând demolarea ca urmare a “șubrezeniei” sale, probabil a fost o manevră a lui Elias ca să obțină o scădere a prețului de vânzare cerut de M-me Celestinne Brofft (soție?fiică?), care s-a mutat pe Calea Victoriei nr.23.
Până către 1887 s-a păstrat vechea denumire, specificându-se doar numele noului antreprenor, un scoțian cu tată german, John Muller. Apoi, dispare numele lui Brofft, rămânând doar sintagma “Grand Hotel”, fiind, totodată, adăugată specificația de mare importanță că prețurile sunt rezonabile. Între timp, nu știu de când, pare-se din anul 1886, începuse remodelarea vechii clădiri după planurile arhitectului german Emil Ritten Forster, lucrările, executate de antrepriza lui I.I. Rosnoveanu, desfășurându-se în zona străzii Regale. Când s-a ajuns la calea Victoriei, s-a lucrat cu magazinele deschise! Nici Iosif Szollosy, nici Graeve nu și-au închis vreodată librăriile, nici doamna Paul Martin, soția fostului “chapelier de la Cour”, atât de scumpul magazin de pălării și parfumuri. Supraetajarea s-a făcut cu ele funcționând. Însă, între anii 1888-1889 a dispărut hotelul…Va reaparea în 1890 cu numele de “Grand Hotel Continental”, dar și fără vechile firme, Graeve, de pildă, s-a mutat peste drum, la Hotelul Lazăr. Noua înfățișare de palat vienez impunea firme noi, poate în virtutea unui misticism verificat de Elias în lunga sa carieră de afacerist.