Foarte mobil în inspirație se dovedește Peter Shrager, capabil să varieze programul poetic de la un volum la altul. Dimineața sărută piciorul Atenei (Editura Brumar), așa pretențios cum pare titlul, acoperă un volum de substanță pindarică. Poeme în general masive, descriptive și cu ton de odă. Doar cine l-a ascultat pe autor citindu-și versurile poate sesiza că poezia acestuia nu este monocordă. Pentru că la recitare înflăcărată ea transmite energie dezlanțuită. Apolonică la lectură, dionisiacă la audiție. Un pas strategic ar fi ca poetul să-și însoțească viitoarele cărți de poezie de un CD audio.
O pasăre de micene vibrează între eleatism și heraclitism, adică un ciudat dinamism înghețat: „aerul zboară sub mine”, „sunt aer curbat de culoare”, „din mișcare nu mai rămâne nimic!/trupul meu este suspendat într-o privire”. Sofismele vechilor greci erau meștere la întârzierea vitezei – vezi Achile și broasca țestoasă.
Spectaculos la recitare răsună și debutul apocaliptic al masivului poem Ziua în care cerul a căzut: „ziua în care cerul a căzut./S-a-nnegrit bolta albastră,/ca și cum zeus s-ar fi mâniat iarăși pe muritori și mânia lui/a luat din ceruri întunecarea, pe care-a gonit-o până s-a prăbușit, apoi și-a aruncat/peste noi întreit sufletul”. Cum spuneam, autorul încearcă să redea discursivitatea marmoreeană a lui Pindar. De cele mai multe ori reușește, deși descriptivismul îl acaparează nu de puține ori integral. Iată un fragment din urcarea cetății, în care viziunea peisagistică este constant spiritualizată: „colinele și dealurile se-aruncă în marea egee./durabilul tânjește după efemer./stânca poate deveni oricând mare./soarele nu poate străpunge./soarele nu aduce ofrandă albastrul marin/aerul poartă dorința în gând până pe țărmul mării./lumina umple întunericul și-l omoară”.
Statuarul propus de Peter Shrager este mereu în mișcare, ceea ce constituie o formă de a reînvia istoria. Nu ca pe un film, ci ca pe o descifrare dinamică. Fotografiile exemplificatoare la text ne arată exact cum funcționează poezia ca apă vie ce stârnește la viață. Așa este bustul Discobolului: „discobolul aduce acum/ofrandă discul său/zeilor/după ce l-a aurit de/soare/îl ridică până la ceruri cu/privirea sa” (discul de aur).
Moștenirea Greciei antice se percepe altfel văzută prin atare versuri, iar ea este împletită cu experiența creștină. Păgânismul este văzut ca un ferment în compoziția spiritualității ulterioare: „rotunjimea lăcașului împlinește orașul./lăcașul și-a tăiat forma din dealurile senzuale, închizând în armonie/geometria./zveltă, acoperită în roșu, umplând de culoare priveliștea frustă,/bisericuța din thessaloniki trezește-n suflet cuvinte de cântec abia auzite./calea este bătută de multe tălpi credincioase, ce împing clipă de clipă/dorința fierbinte de-a ajunge mai aproape de dumnezeu” (crucea se-nchină a rugăciune). Dacă nu ar fi ritmul impunător și construirea impresiei din detalii niciodată montate într-un antropomorfism complet, versurile ar transmite convenționalitate bisericească (în pofida faptului că numele Creatorului este scris cu literă mică).
Tehnica este mai valoroasă decât simțirea în această carte. Perspectivele sunt inedite, efectul precede cauzei formale: „chipul tău sculptează/aerul/într-o coloană/de templu” (ochii tăi fără scăpare). Soarele și arhitectura albă a Greciei răsfrâng contururile unul într-altul. De aceea vorbeam de tablouri impresioniste: „a urcat arborele aerul până s-a prefăcut în cer” (arborele de măslin, clădind olimpul).
Panta rhei ar spune heraclitienii, sic transit gloria mundi ar replica medievaliștii. Și totuși, bănuiesc că nu în sintagme filosofice rezidă miza poemelor, ci în jocul cu perspectiva. O gratuitate care îi vine tare bine poeziei, aproape o face pură: „nu e biserica apei aidoma apei, care și-a scobit calea măcinând roca fără zăbavă./apa este munte rupt în văi./apa șterge piatra de pe fața pământului” (ea era curgerea). Poate că apa depune mărturia cea mai valoroasă despre cartea lui Peter Shrager, thalesianul. Apa este elementul care cristalizează nevăzut în proximitatea muzicii bune. Apa are plăceri și neplăceri intense.
Frumusețea reală a imaginilor este obținută cu materiale scumpe, nu de nasul oricui: „cariatidele sunt suferința helenei împletită în povara frumosului” (dragoste de helena).
Mai naturale în ritm și mesaj sunt textele din ciclul odysseus, mai ales cele în germană. Iată o muzicală amnezie a stăpânului din Ithaca: „odysseus vergiβt troja/vergiβt ithaka/er weiβ nicht warum ihn meer von/küste trennt” (wie odysseus auf die ehre vergass). Și țin să adaug la acest moment că plurilingvismul face foarte bine colecțiilor poetice ale lui Peter Shrager – le conferă inedit și îl face special pe autor în ograda literelor românești.
Și metamorfoza intră în programul inspirațional al poetului, întrucât surprinde clipa trecerii între regnuri prin filmarea detaliilor. Este o categorie estetică a alunecosului plină de dinamism, atât timp cât nu este poluată cu considerații metafizice și insistențe spirituale. Minunat este când ni se arată filmul imaginat de poet și nimic mai mult: „o coloană mi se naște din picior./mâna mea prinde formă dintr-o adiere de vânt./mâna mi se-albește de-atingerea frizei./mâna mea a devenit cariatidă./mâna îmi plânge pe memoria miilor de ani./alunec ușor pe marmura dintre temple, împins în contemplație de căldura oceanului” (nimicirea parthenonului).
Tot în sensul plurilingvismului vine și ciclul the mysteries of zakyntos. O fotografie color a două fragmente de statuie inspiră mini-poemul two white stones: „kissing on the/beach”. Ceea ce dovedește că poetul este și mai poet dacă doar privește și selectează, fără să adauge multe din condimentele care îi stau la îndemână.