Mai întâi faptele istorice.
Am fost de cinci ori în Grecia. Prima dată în 1995, la Atena, cu excursii cam peste tot unde se putea: la Epidaur, la Delphi, la Canalul Corint, la Templul lui Poseidon… În capitală, vestigiile antice ieșeau la iveală pe terenuri virane și prin curțile oamenilor, drept care sor-mea a exclamat: „Bieții oameni! Ăștia nu pot săpa să pună un cartof, că dau de-un templu antic și le devine grădina sit arheologic!”.
Am stat de vorbă atunci cu un tânăr om de afaceri (și vârsta și ocupația sunt relevante în context) și, crezând că-i fac plăcere, i-am zis: „Știam destul de multe despre Grecia Antică, despre Acropole, dar am constatat aici că există și o Atenă modernă, cu clădiri îndrăznețe…” Omul s-a încruntat și m-a întrerupt: „Astea există peste tot. Noi ne mândrim cu celelalte!”
A doua oară am fost în Creta, în 2004. Nu ne-am mulțumit nici acum cu confortul hotelului și am bântuit prin jumătate de insulă, inclusiv la Knossos, unde, derutat că nu vedeam ce credeam că trebuie să văd, am întrebat un amfitrion: „Dar unde e celebrul labirint?”, la care omul mi-a răspuns zâmbind: „Tot palatul era Labirintul!”
Următoarele trei dăți am fost în Halkiddiki, Thassos și din nou Halkiddiki. Cu tot ce se putea vedea în jur, pe o rază de o sută de kilomwetri, inclusiv, de două ori, fabulosul Thessaloniki… Prefer să-i folosesc numele adevărat, căci internaționalizatul „Salonic” e mult prea sec și prea departe de frumusețea locului pe care încearcă să-l denumească.
După aceste incursiuni, dacă mi-ar cere cineva să spun într-o singură sintagmă tot ceea ce mi se pare mai semnificativ despre Grecia, așa cum am văzut-o eu, aș spune fără să ezit: „Cinci milenii de civilizație”. Mă rog, 4,8. Aproximativ.
Asta vine înainte de orice alte considerații, fie ele culturale, turistice, economice, politice, financiare, sociale sau de orice alt ordin.
Se simt cele cinci milenii – dintre care aproape trei de democrație! – atunci când ești acolo, când calci pe o stradă sau o plajă, când vorbești cu un grec, când te uiți în jurul tău? Categoric, da! Nu doar – sau nu în primul rând – în sensul cel mai obișnuit (adică nu aruncă gunoaie pe jos, nu țipă și nu vorbesc urât), nici măcar în sensul greutății culturale, ci – mai ales – într-un mod foarte particular de a se raporta la spațiu, la timp, la restul lumii, la istorie, la greutăți, la viață, la tot. Grecii trăiesc într-un mod care te face să gândești că realizează, fiecare dintre ei, de unde vin și cine sunt. Din cauza acestei atitudini superioare, senine, relaxate, s-a creat impresia că ar fi leneși. Aș zice că mai degrabă nu simt nevoia să dea buzna. Ca și orientalii, de altfel.
În al doilea rând, observațiile punctuale:
– majoritatea turiștilor din Grecia cu care ne-am intersectat, cel puțin anul acesta, erau chiar greci;
– covârșitoarea majoritate a mașinilor de pe șosele și din orașe aveau numere de înmatriculare grecești;
– n-am văzut niciodată, niciunde, vreun cerșetor sau homless; mi-e greu să înțeleg cum o națiune falimentară nu produce cerșetori, și anume în zonele turistice, unde vin bani din afară!;
– conform terminologiei și criteriilor sociometrice, sub pragul de sărăcie există pragul de subzistență, când omul începe să vândă de prin casă ca să trăiască; piețele și străzile noastre sunt pline de amărâți care vând orice, de la cărți la robinete ruginite; n-am văzut nimic de genul ăsta în Grecia;
– un alt mijloc de subzistență este micul comerț, toate acele jucărioare, lanterne, chiloți, scotch etc. care domină o bună parte din peisajul urban românesc, inclusiv și în special pe litoral; singura dată când am văzut așa ceva în Grecia (doar jucării), într-o mică stațiune, era vorba despre o pereche de țigani români;
– în fine, tot la acest subcapitol, doar de două ori am văzut vânzători ambulanți pe plajă, în ambele cazuri cu porumb fiert; în general, nu există vânzoleală pe plajă, oamenii se mișcă doar perpendicular pe linia țărmului, ca să se așeze, respectiv să intre în apă, nu și de-a lungul plajei;
– am văzut o singură dată un tip beat, care vorbea tare, fără a fi totuși agresiv;
– felul în care criza a lovit Grecia seamănă cu felul în care este atacat creierul uman de Sindromul Pick, alias Alzhemeir: ici-colo; între două magazine sau taverne cu vad, o clădire abandonată; un scuar incredibil de mizer la 20 m de minunata faleză a Salonicului; același lucru se poate vedea însă și în România, și în Bulgaria (mult mai săracă decât România);
– faleza din Salonic înseamnă cam un kilometru de terase lipite una de alta, fără nicio masă neocupată – nu doar seara, ci și ziua; 90% sunt tineri, care râd, vorbesc tare, se amuză, sunt extrem de tonici, e o atmosferă de neuitat;
– lucruri gratuite sau foarte ieftine: nu există rovinietă, accesul și transportul (!) în peștera Petralona sunt gratuite, TVA este 13% pentru majoritatea produselor și 23% pentru câteva; intrare gratuită în monumentele istorice din Salonic, multe plaje publice gratuite, pungi gratuite în magazine etc.
– contrar legendei, am primit bon în 99% din cazuri;
– contrar unei alte legende, în cinci vizite de-a lungul al 19 ani, o singură dată un grec a încercat să mă păcălească (cu restul); se dă rest la nivel de eurocent;
– e foarte greu să iei în calcul muritul de foame într-o țară în care lămâile, rodiile, portocalele și măslinele pot fi culese de pe stradă;
– prețurile depind esențial de locul cumpărăturii: o sticlă de 1,5 l de apă plată, de la bărulețul resortului, era 1,6 euro; dar tot 1,6 euro costa un bax de 6 sticle (aceeași marcă) la supermarketul din cartier, adică echivalentul a 1,2 lei sticla!;
– singurul preț ridicat la care n-ai alternativă este cel al benzinei, între 1,65 și 1,75 euro litrul (NB: la acest preț, traficul rutier e asigurat 90% de greci!).
Înainte de a trage vreo concluzie, am simțit nevoia să mă consult cu cineva care a petrecut în Grecia mai mult de – puse cap la cap – șapte săptămâni, ca mine. Cunosc oameni care lucrează, în România, în firme grecești, cu colegi greci, dar asta e cu totul altceva.
M-a ajutat, ca de atâtea alte ori, Facebookul! Am o prietenă, româncă, rezidentă în Grecia. Trăiește acolo, muncește acolo, ia salariu de acolo. Iată ce mi-a spus ea, textual: „Toți au bani și trăiesc bine mersi, criza e doar de fațadă, sigur că de exemplu în construcții se lucrează mai puțin, dar se lucrează, vile, se repară sau se construiesc. Cei care nu au salariu sunt emigranții. Greci fără resurse n-ai să vezi. De 3 ani se iese la pensie fără limită de vârstă, daca ai anii necesari. Sigur că pensia s-a diminuat, dar și cu 600 euro/lună trăiești. Eu lucrez între ei și știu! Am avut în 2 ani diminuări de salariu, până peste 25%, dar au revenit și al 13-lea salariu e băgat în celelate 12 (!! – n. TCZ)… Totul e o mască și un fel de «vai de noi», plângeri fără un suport real”.
Date Eurostat:
Salariul minim: cca 700 euro.
Salariul mediu: cca 900 euro.
Pensia minimă: cca 500 de euro.
Pensia medie: cca 900 euro (da, cât salariul!).
Și două cifre care s-ar putea să vă surprindă, având în vedere imaginea-șablon pe care o avem despre Grecia:
PIB-ul pe cap de locuitor: 17.200 euro (față de 6.200 în România!).
Grad de colectare al taxelor: 44,7% (față de 33% în România).
În fine, concluziile.
Grecia este, înainte de toate, o țară fabulos de frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu cu un relief, o climă, un peisaj, o linie a țărmului și o pleiadă de insule cum nu știu să mai existe pe undeva. Grecii trăiesc în mare parte din turism (anul acesta așteptau 20 de milioane de musafiri, la mai puțin de 12 milioane de localnici! – deci aproape doi turiști la un grec), dar până acum nu exploatează nici 1% din țărmuri. Am fost pe o plajă publică, neamenajată, de 3,5 km lungime și minimum 20 m lățime; în mici grupuri, eram în total vreo 30-40 de amatori de soare în acești 3,5 km!
Apoi, Grecia este leagănul continentului. Atât din punct de vedere cultural, cât și social-politic, căci, de!, sunte legate între ele! Ei au inventat cultura europeană, ei au inventat Olimpiadele și spiritul olimpic, ei au inventat democrația, ei au inventat cam toate valorile în care credem azi.
Da, Grecia anilor 2010 are probleme economice, financiare și sociale. Mai mici însă decât cele ale României, cum se vede din cifrele de mai sus. Până recent, puteam spune: „Da, dar mai contează și tendința – ei scad, noi creștem”. Nu mai e cazul.
Da, Grecia păcălește Uniunea Europeană. Întâi a păcălit-o, ani de zile, cu raportări statistice false, acum o păcălește pur și simplu mâncându-i banii. Dar nimic nu e nou sub soare. În 1988, la Praga, ghidul ne-a șoptit că orașul se află într-o restaurare fără sfârșit pentru că în felul acesta banii de la UNESCO continuă să curgă… Puteau termina de mult, dar… de ce?
Din cauza problemelor create de criză în Gecia, în ultimii ani s-a vorbit despre faliment național, insolvabilitate, despre posibila ieșire din spațiul euro sau chiar din UE.
Nimic nu e imposibil, firește. Există însă o mică problemă: euro vine de la Europa și Europa vine de la greci. Continentul e brandul lor. Și ca nume, și ca societate civilizată.
În secolul VI înainte de Hristos, când la Atena se inventa democrația, prin restul Europei bântuiau triburile și nu se putea vorbi despre state sau națiuni. Grecii erau democrați și civilizați înainte ca noi să fim orice.
Abia aștept să mă întorc acolo!