Grecia: Mitul pierderilor suferite de creditorii privați

Lumea afacerilor, politicieni și economiști deopotrivă, au urmărit cu sufletul la gură procesul de restructurare a datoriei Greciei. Succesul declarat al operațiunii lasă, aparent, victime pe teren: deținătorii privați ai obligațiunilor grecești, obligați să renunțe, chipurile, la o parte semnificativă din ceea ce li se cuvenea (au acceptat ceea ce în limbajul financiar se denumește “haircuts”). Asta ar însemna o victorie a celor precum ministrul federal german de finanțe, Wolfgang Schäuble, care au pledat pentru împărțirea mai echitabilă a sarcinii rezultate din criza financiară, între creditorii privați iresponsabili și guvernele nechibzuite.

Să fie oare așa? Chestiunile tehnice care stau în spatele unor operațiuni monetar – financiare de amploarea celor petrecute la restructurarea datoriei Greciei, sunt dificil de înțeles chiar pentru specialiști în economie și finanțe. Dificultatea este amplificată de lipsa de transparență care încojoară operațiunea. Publicului larg nu-i este explicat, pe înțelesul lui, ceea ce se întâmplă. Cine a avut curiozitatea să citească Declarația reuniunii la nivel înalt a zonei euro, din 26 octombrie 2011, nu s-a luminat prea mult în privința felului implicării sectorului privat (ISP). Astfel, în declarație se spune: “În acest scop, invităm Grecia, investitorii privați și toate părțile interesate să creeze un schimb voluntar de obligațiuni cu o rată nominală de actualizare de 50% din datoria noțională a Greciei deținută de investitorii privați.”

În primul rând, reducerea cu 50% a fost lăsată pe seama unor negocieri complicate, cu multe necunoscute, și netransparente. În al doilea rând, reducerea datoriei în cadrul unui schimb de obligațiuni (vechi cu noi) lasă o marjă semnificativă de interpretare, dat fiind că actualizarea necesară pentru realizarea calcului presupune ipoteze și prognoze într-o lume stohastică. Acum, la finalul negocierii, este destul de clar că investitorii privați nu numai ca nu vor suferi pierderi, dar este probabil să beneficieze de câștiguri.

Așadar, cine sunt actorii implicați și care sunt consecințele? Nouriel Roubini ridică puțin voalul în Financial Times din 7 martie 2012 și demontează mitul pierderilor semnificative suferite, chipurile, de creditorii privați în restructurarea datoriei Greciei.

În realitate, creditorii privați au făcut o excelentă afacere reușind transferarea celei mai mari părți a pierderilor curente și viitoare către creditorii oficiali (statele), în spatele cărora se află cetățenii, plătitori de taxe. Concluzia lui Roubini este cât se poate de clară: “Realitatea este că cea mai mare parte a câștigurilor în vremurile bune – și până la ISP – au fost privatizate în timp ce pierderile au fost acum socializate. Plătitorii de taxe ai creditorilor oficiali ai Greciei, nu posesorii privați de obligațiuni, vor sfârși prin a plăti majoritatea pierderilor provenind din insolvența trecută, prezentă și viitoare a Greciei.”

Aș adăuga că problemele Greciei, deși reale și profunde, nu reprezintă de fapt o provocare majoră autentică a zonei euro, în particular, și a Uniunii Europene, în general. Avem de a face cu două crize ale zonei euro:

(1) Una fictivă, imaginată de think tank-urile de analiză strategică ale “rentierilor” și
(2) Una reală, pe teren, care lovește și va lovi cetățenii obișnuiți, inclusiv IMM-urile.
Criza fictivă este o creație în cadrul paradigmei șocului . Astfel, șocul este utilizat pentru a impune o anumită opțiune politică, șocul putând fi natural sau artificial, creat în laborator, ca în cazul nostru.

Această criză fictivă a zonei euro este utilizată în dublu scop:

(1) Ca instrument pentru transferul uriaș de bani / resurse de la sectorul public către “rentieri”, în special cei din lumea financiară, dar nu numai.
(2) Ca oportunitate de a consolida, în loc de a înlocui, modelul economic care a produs criza actuală: un “Washington consensus” reinventat, pe care Dani Rodrik, de la Universitatea Harvard, îl caracteriza cu trei cuvinte: stabilizare, liberalizare, privatizare. Nu vi se pare cunoscută melodia?

Acest model economic agravează continuu principalul deficit structural cu care se confruntă lumea: raportul inadecvat între ofertă și cerere, adică între profituri și salarii. Lucrătorii nu mai pot cumpăra ceea ce se produce. În numele competitivității, noțiune vag definită, se propun acum reforme structurale (toate pe partea de ofertă) menite să transfere în continuare resurse și putere de la cetățeni spre “rentieri”, ultimii intitulați eufemistic “piețe”.

În timp ce mai toată lumea privește fascinată sau îngrijorată derularea pe ecranele HD ale manipulării sistemice globale derularea acestei ficțiuni, criza reală este practic ignorată. De exemplu, în UE, problema principală este definită de dezechilibrele interne Uniunii, puse în evidență de deficitele, pe de o parte, și surplusurile, pe de altă parte, ale conturilor curente. Tabloul de bord cu indicatorii pentru identificarea dezechilibrelor macroeconomice și procedura de dezechilibru excesiv, prevăzute în pachetul legislativ pentru guvernanța economică în UE, cunoscut ca “pachetul celor 6”, reprezintă o preocupare secundară, complet eclipsată de obsesia consolidării fiscale. Chiar dacă i s-ar oferi mai multă atenție, procedura de dezechilibru excesiv ar fi un exercițiu puternic subiectiv, sortit unor interpretări diverse. În plus, tot exercițiul de prevenire și corectare ale dezechilibrelor macroeconomice ar rămâne probabil constrâns conceptului de devaluare internă pentru țările cu deficite de cont curent, lăsând fără corecții țările cu surplus de cont curent (abordare asimetrică a ajustării). La scară mai mare, dezechilibrele globale sunt și ele în bună măsură ignorate, reuniunile G20 căpătând, nu fără temei, denumirea de “summit-uri pentru nimic”.

Prin urmare, concluziile par a fi din ce în ce mai clare: “contul grecesc” este utilizat doar în calitate de cont de transfer al banilor dinspre state (a se citi cetățeni) spre “rentieri”, iar Grecia ca material didactic pentru restul Uniunii.