GREUCEANU

ROMAN (CU UN) POLITIST
Episodul 7
Norocul meu e ca mai am prieteni de pe vremuri, ii vad rar, dar stiu ca ma pot baza pe ei.
L-am cautat pe Dorel, soferul de taxi. Unul ca el cunoaste tot orasul, stie tot ce misca, tot ce se schimba, pana si ce-au de gand unii inca nehotarati. Numai ca nu ma sufoca, atat de bucuros e ca ma vede. Mi-ar povesti prin ce-a trecut, dar renunta repede, e apa de ploaie ce i s-a-ntamplat lui pe langa marea mea aventura. A citit pana a-nvatat pe dinafara ce-au scris ziarele, a comentat cu colegii si s-a dat mare ca ma cunoaste de-o viata si parca vedea cum ii cresc actiunile. Se simtea ca-n reclamele alea caraghioase: Ia spune, Dorele, ce-a mai facut Greuceanu-al tau cand era copil?
Au pus pariu ca n-o scap viu din toata tarasenia, el a mizat pe mine, dar i-a fost inima indoita. Acuma, ca ma vede-n carne si oase, e surprins si nedumerit, s-astepta sa ma vaneze aia zi si noapte. Nu se poate gandi decat ca si-aia mi-au luat frica si e si mai mandru ca-i prietenul meu de-o viata.
– Zi-mi ce sa fac pentru tine si las tot!
Ma gandisem.
– Stai pe-aproape. Ma mai duci de colo-colo, ma pierde cine sta cu ochii pe mine.
– In orice moment, Greucene!
Vorbea la fel de mult ca pe vremuri. Nu-i tacea gura. Venea la sapte sa ma duca la politie si pana-acolo aflam tot ce se petrecuse noaptea in oras, nu mai aveam nevoie de ziare. N-apucam sa scot o vorba. De cateva scandaluri si batai am aflat inaintea politiei.
Inainte sa ma duc sa clasez dosarele, treceam pe la sef si-i spuneam cine ce facuse. Trimitea echipajele si-i lua pe faptasi ca din oala. Betivii uitasera unde se paruisera cu alti betivi, spargand mese si geamuri, spargatorii se pregateau sa-si vanda prada, cascau niste ochi cat cepele, cum ma dibuisi, nene, ca n-am fost decat intre ai nostri?! Ii cresteau din nou actiunile sefului.
Dar cel mai mult ii placea lui Dorel sa vorbeasca despre cum o sa-si faca el o casa cu cinci camere, nu un viloi cu turnulete, ca neamurile proaste, ci o casa pe pamant, cu o mansarda unde sa-si instaleze un telescop sa priveasca noaptea stelele, cu gradina, livada si caini. Iar cand o sa se plictiseasca de privit stelele, o sa umble-n toata lumea, prea sunt multe de vazut.
– Cu ce bani, Dorele?
– Acusi imi vine randu’ la joc, imi intra milioanele ca popa!
Am ciulit urechea. Mai auzisem povestea asta cu jocul, n-am luat-o in seama, nu stiam pe nimeni care sa se fi implicat.
L-am rugat sa-mi spuna mai multe. S-a cam codit. Li se ceruse sa nu vorbeasca despre joc decat cu cei care participa. Si mai ales sa nu le vorbeasca politistilor. Politistii nu participa din principiu si, pentru ca nu sunt lasati sa joace, or sa faca orice le trece prin cap ca sa strice jocul, sa-l distruga chiar. Asa ca sa fie atenti, li se spusese.
– Si tu crezi toate astea, Dorele?
– De ce sa nu cred? Vecinu’ meu a fost printre primii care a bagat bani. Acuma i-a venit randu’ sa si ia prima transa, au fost mai multi decat bagase. Si-a cumparat frigider nou, televizor cu plasma, d-ala plat ca-l lipesti de perete si zici ca-i tablou, a tras un chef de pomina, ne-a chemat pe toti pe care-i stie. Si cand te gandesti ca mai are de luat intre trei sau patru transe. Om se face!
Imi suna din ce in ce mai urat.
– Stiu despre ce e vorba, nu te osteni sa te feresti de mine. Bagi banii intr-un fond, iei de cateva ori pe-atata dupa o vreme, depinde cat se stabileste sau cati s-au bagat in fond. Daca-s multi, castigu-i mai mare.
– Vezi ca stii? Ai participat si tu?
– La pomu’ laudat nu te duci cu sacu’.
– Mai e chestia cu cartea. La inceput trebuie sa cumperi o carte, despre cum sa ai succes in viata, cica s-a vandut peste tot in lume, te-nvata cum sa te feresti de necazuri, sa te descurci in viata. Am incercat s-o citesc, n-am inteles mare lucru si ma cam plictiseste. Cam scumpa, dar daca trebuie, asta e. Altfel nu poti deveni membru si nu participi la tragerile trimestriale. Daca mai convingi pe altu’ s-o cumpere sau sa bage bani in fond, ti-o dau la juma de pret.
– Si tu te-ai bagat in chestia asta…
– Vezi ca aveau dreptate? Esti politist, nu crezi, vrei sa-l desfiintezi.
– Nu vreau sa desfiintez nimic, Dorele. Ma gandeam doar ca nu-nteleg cum se joaca.
– Simplu, dom’le! Te-nvat eu!
M-a batut la cap cu jocul lui zile la rand.
– Intra, dom’le, ce mai stai, om te faci! Nu vezi ca politia ta nu ti-a dat nici macar o prima c-ai matrasit niste gangsteri? Zau ca merita sa te-nscrii, Greucene. Ti-a pus Dumnezeu mana-n cap!
*
I-am spus sefului ca miros ceva. S-a uitat lung la mine.
– Tragi la necaz sau necazu’ trage la tine?
– Nu stiu, sefu’, da’ nu-mi miroase deloc bine jocul asta.
I-am spus cat de scurt am putut ce aflasem. Nu-i place sa intru in amanunte, il plictisesc, i se pare ca bat apa-n piua pentru ca n-am fapte, amanuntele sunt pentru la sfarsit, sa vada cum s-o dreaga, daca am incurcat-o, sau sa le demonstreze altora cum se face treaba, daca a iesit bine. Acuma nu prea am fapte.
– Intra-n joc, mi-a zis.
– Cu ce bani?
– Nu te-oi fi asteptand sa-ti dau eu!
Am inteles, mai bine nu-ntrebam.
M-am dus cu Dorel sa ma vad cu omul jocului, un tinerel ras in cap, cu inceput de burtica si care vorbea atat de repede si de mult, ca n-apucai sa scoti doua vorbe pana se-ncheia discutia. De fapt, monologul. Numai miere, omul. Cafele, fursecuri, limonada rece, lui Dorel ii iesisera ochii din cap de surpriza, pe el nu-l tratasera asa, il pusesera doar sa semneze in graba niste hartii si sa lase banu’, altul la rand! Ce inseamna sa fii vedeta!
Ca sa intru in joc, imi pregatisera favoruri. Tinerelul spunea ca seful lui in persoana il dadacise cum si ce sa faca. Asa spunea, “dadacise”. Nu trebuia sa-l piarda pe insusi Greuceanu! Pentru inceput, incalcau prima si cea mai dura lege: nu era nevoie sa cumpar cartea care sa ma-nvete cum sa am succes. Eu eram un om de succes, asa ca o primeam in dar. Dintr-un foc, economiseam doua mii de euro! Trebuie ca-si facusera ei socoteala sa si-i scoata din alta parte. P-orma, puteam depune orice suma voiam, chiar si sub plafon. Numai ca nu trebuia sa fie mult sub plafon, macar sa fie la limita, sa nu-i indemne si pe altii sa faca la fel si sa se strice jocurile. Dar cel mai important era ca ma inscriau peste rand la prima transa de castig. Putin spus peste rand. Pur si simplu dadeau de-a berbeleacul toate randuielile si in vreo luna imi venea si mie randul, altfel as fi asteptat un an sau mai mult.
– Si e corect fata de ceilalti jucatori? am intrebat.
Dorel era uluit ca pun o asemenea intrebare, in ce lume traiam?
– Totul e corect, incepu sa explice tinerelul, convins ca n-o sa mai deschid gura dupa cele spuse de el. Regulamentul jocului prevede si exceptii. Aceasta este o exceptie.
*
Tinerelul chel a tinut sa-mi inregistreze el insusi contributia la fond. Mormaia intruna ceva despre cat de onorat este. P-orma am primit cu pompa cartea despre drumul succesului si am participat la o adunare cu toti depunatorii, intr-o fosta sala de cinema. Cat am stat acolo s-a auzit o muzica inaltatoare, in surdina, daca as fi fost mai slab de inger, as fi fraternizat pe loc cu toti cei din jurul meu, unii o faceau, ca in transa.
La un fel de prezidiu erau tinerelul meu, o doamna blonda admirabila si un alt barbat cu sacou cu manecute, care aducea a contabil. Chiar era contabil. N-au vorbit decat tinerelul si doamna, despre fond, despre regulile lui, despre succes si cartea succesului, despre ploaia de bani, muntii de bani care vor cobori peste cei de fata atata timp cat urmeaza regulile, despre exemplul primilor trei deponenti care, in mai putin de o luna, si-au dublat si triplat castigurile si intr-un an vor ajunge sa duca acasa de opt ori suma depusa, unde s-a mai auzit de o asemenea mana cereasca? Unde s-a mai reusit o asemenea comuniune? Unde au mai intalnit o asemenea intrajutorare?! Cine a mai avut curajul si dispozitia sa deschida o asemenea fantana a succesului? Loteria nationala e floare la ureche, acolo ai sau n-ai noroc, castiga unul dintr-un milion, pe cand fondul e al tuturor si castigul se imparte tuturor, de cateva ori fiecaruia! Numai rabdare sa ai, si sa crezi, si sa depui, si sa aduci noi membri, care, la randul lor, sa inteleaga mersul succesului, cine nu si-l doreste? Vrem sa fim mai uniti si mai bogati? Vreti sa fiti mai liberi si mai bogati? Vreti sa aveti succes? Vreti ca visele sa vi se-mplineasca? Exista vreunul care sa nu aiba vise? Exista cineva care sa nu vrea sa aiba mai mult? Exista cineva care sa nu doreasca sa fie bogat?
Ametisem. Sala a izbucnit intr-un urlet de aprobari, aplauze si vociferari, scaunele scartaiau sub fundurile celor care se vedeau cu visele implinite, care nu mai aveau rabdare sa se incheie discursurile si contabilul cu manecute sa inceapa sa extraga numerele celor care urmau sa-si ia transa de bani, nu se spuneau nume, chipurile, sa nu le afle hotii si sa dea navala peste bietii castigatori, toti fusesera de acord ca era o idee excelenta, ce trebuie sa stie tot neamu’ prost dac-am avut eu sau nu succes!? Contabilul striga niste numere, la fiecare intalnire mai multe numere, in progresie geometrica, in asa fel incat intr-o vreme rezonabila sa vina randul tuturor.
Si cand striga numerele, muzica inaltatoare nu inceta, sala isi tinea respiratia, sa nu piarda o silaba, sa nu-l faca pe bietul contabil cu vocea plapanda sa repete, parca te aflai in rai, leganat de aripi de ingeri, oamenii isi tineau in palma hartiutele cu numere, sa nu le uite, desi le stiau pe dinafara, sa nu faca vreo confuzie, nici unul nu se entuziasma cand se auzea ales, doar vedeai cum verifica de cateva ori la rand, parca nevenindu-i sa creada, a fost chiar numarul lui, a fost chiar numarul lui!