GREUCEANU

ROMAN (CU UN) POLITIST
Episodul 3
N-are sfatuitori ca lumea, eu asta cred. Altminteri ar fi trebuit sa se vada ceva in doi ani de cand a preluat mandatul, uite c-a ajuns la jumatate si nu mai pupa el primarie daca nu face nimic. Orasul a ramas cum il stiam, nu s-a schimbat, sunt multi care-l injura pe la colturi:
– V-am spus io ca-i doar o hahalera care vrea sa se cocoate-n varf!
Ceva-ceva tot a-nceput, d-aia-i dau credit. Eu stiu ce greu mi-a fost mie sa pun oleaca de ordine-n arhiva, daramite lui!
Mai cred in el pentru ca i-a ramas alaturi minunatia de fiica pe care-o batusera mascatii. De la mitingul la care se aratase plina de sange, nimeni n-a mai atins-o c-o floare, devenise peste noapte cea mai discutata femeie. Unde aparea, se strangea lumea ciorchine, unii o adorau, altii nu dadeau doi bani pe ea pentru ca n-ar fi avut experienta, altii se revoltau ca o femeiusca o s-ajunga sa dea ordine, o sa taie-n carne vie si-o sa hotarasca in ce fel sa-si carmuiasca ei orasul, se temeau sa nu fie prea chivernisita, sa vrea doar sa se pricopseasca si sa-i uite, cum mai facuse o muiere celebra mai acum cativa ani, pe care-au fost nevoiti s-o impuste la zid. Dar multi l-au votat pe primar si pentru ca era fiica-sa alaturi.
Si p-orma a fost o frumusete.
Se bateau partidele politice si grangurii care sa-si ofere mai degraba sprijinul primarului, care sa-l convinga de cat de aproape ii fusese in campanie, care sa vina cu planuri mai indraznete pentru binele orasului, care sa-si trimita la primarie reprezentanti mai acatarii, mai frumosi, mai destepti, mai scoliti, mai bine-mbracati, mai stiutori de limbi straine si cu obiceiuri mai alese, nu badaranii cu care se obisnuise omul cand deschidea usa primariei. De parca-i trimiteau in petit.
Si dup-o vreme asta s-a si zis, ca cine-o sa fie in stare sa ia mana fetei o sa ajunga mana dreapta a primarului si p-orma chiar primar. Dar, ca-n poveste, nimeni nu ajunsese mana dreapta a primarului, ori nu se aratase vreunul vrednic de mana fetei, ori ea n-avea mintea la maritis.
*
Mi-au cazut ochii pe foile care vorbeau de niste diamante slefuite.
Fabrica e la marginea orasului, intr-un fost CAP. Din exterior nu se vede nimic, in afara de cateva hale in paragina, inconjurate de sarma ghimpata, nu dai doi bani pe tot. Dar au paznici multi si atenti. Intrarea se face prin usi supravegheate de camere de luat vederi.
In interior e o hala imensa, puternic luminata, cu o suta de aparate de slefuire, asezate in siruri ordonate. La fiecare aparat lucreaza aplecat un slefuitor.
Nu stiu daca mai exista vreo alta hala, n-am vazut, n-avem voie sa umblam decat pe un traseu anume: intrare, hala, veceu. Daca deviezi de la traseu, ti se opreste din salariu.
Transportul il asigura ei. La 6 dimineata ne ia din oras un autobuz vechi, are trei statii pe drumul pana la fabrica. Daca intarzii, n-ai cum sa mai ajungi sau nu ti se deschid portile, nu numai ca ti-au taiat ziua la salariu, ai noroc chior daca nu te dau afara. Pentru ca te-au scolarizat ei cateva saptamani cum sa slefuiesti, esti obligat sa ramai in fabrica trei ani cel putin, iar daca te dau ei afara, trebuie sa platesti mii de dolari, cat a costat scoala.
In contract scrie ca lucrezi opt ore, dar tu lucrezi unsprezece, douasprezece, uneori si treisprezece ore. Cazi lat cand ajungi acasa, nu-ti mai trebuie nimic.
Omul nu spune mai multe, parca s-ar teme, se opreste brusc, nu cere nimic, nici control, nici dreptate. Omul are un of. Nu-si da adresa, ci doar numele, dar numele poate fi al vecinului. Cum sa anchetezi? Nu ma mira ca oful lui a ajuns la arhiva, adica la mine. Poate nu l-a citit nimeni. Ma surprinde ca nimeni nu arunca hartiile de felul astora, dar asta e bine.
Printre foile neclasate mai gasesc o reclamatie, mai veche, n-are data, dar hartia a-nceput sa se-ngalbeneasca. E alt scris, marunt, fara stersaturi, de om atent sa nu uite amanuntele.
Se vede bine ca a trecut prin ce povesteste, nu mai crede c-o sa iasa la liman, stie ca nici nu mai are timp, e pierdut. Vrea sa faca o lumina, sa nu fie toti pierduti ca el. Ofera detalii. Isi da adresa.
A lucrat sapte ani ca un sclav, scrie, cate zece ore pe zi, si sambata, uneori si duminica. Pe aceiasi bani putini. Cand a intrebat de ce, a fost penalizat, nimeni nu i-a dat un raspuns. A cerut sa i se mareasca leafa. A fost dat afara. Fara ajutor de boala, fara salariu compensatoriu; acum, bolnav de silicoza, nu-l mai angajeaza nimeni, asteapta sa moara. Vrea sa spuna ce se-ntampla, macar sa moara impacat ca a spus cuiva. Retin numele: Petrica Bot. Retin si adresa.
*
Imi fac timp sa-l vad pe Petrica Bot. O portita din uluci scorojite care-mi vin pan’ la brau, o cismea in curte, o casa-vagon in care locuiesc mai multe familii, un caine latos care da din coada si se gudura. Bat la prima usa. Imi deschide o grasana cu mainile pline de spuma de sapun. Ma intreaba rastit, nemultumita ca am intrerupt-o din treaba:
– Ce vrei?
– Il caut pe Petrica Bot.
– In fund, ultima usa.
N-apuc sa multumesc, imi tranteste usa-n nas. Langa ultima usa sunt doua scaune de bucatarie, subrede, fara speteaza, lipite de perete. Cainele se tine dupa mine. Imi deschide o fatuca in rochie de vara inflorata. N-are mult peste saptesprezece ani. N-apuc sa deschid gura.
– Il cautati pe tata, nu-i asa? De cand va asteapta!
Nu inteleg si nu stiu ce sa cred.
– Numai putin, o sa-l aduc aici, in casa e prea intuneric.
Astept. Dupa o vreme, reapare sprijinind un barbat mic de statura, sfrijit, numai piele si os. E imbracat intr-o camasa transpirata si mototolita, sort cafeniu plin de pete vechi si e incaltat cu slapi. Fata osoasa e nebarbierita de multe zile. Suvitele de par galbejit i s-au lipit de teasta. N-are mai mult de patruzeci de ani.
Il ajuta sa se aseze pe unul dintre scaune, imi face semn sa ma asez pe celalalt.
– Vreti sa va aduc ceva? Un pahar cu apa?
Ii fac un semn ca n-am nevoie de nimic si inchide usa in urma ei. Barbatul tuseste de cateva ori intr-o batista cenusie, ma priveste, asteapta sa-i spun ceva, eu tac.
– Esti de la asigurarile sociale? Va tot scriu de luni de zile. Bine c-ai venit, poate mai apuc niste zile.
Ma surprinde cum ma tutuieste, suntem aproape de-o varsta, imi place. E o nonsalanta in vorbele lui pe care n-am mai intalnit-o in ultima vreme. Pare ca nu-i mai pasa de nimic. Ii spun ca n-am treaba cu asigurarile. Nici cu pensiile. E nedumerit, asteapta sa-l lamuresc.
– Ati trimis o scrisoare la politie…, incep eu.
Ma intrerupe:
-A fost demult, anu’ trecut. Sa nu-mi spui ca vii pentru aia. Esti politist?
Incuviintez.
– Nu arati a politist. Da’ azi nici nu mai stiu cum arata politistii. Ce vrei? Sa nu-mi spui ca vrei sa anchetezi dupa atata amar de vreme.
– Nu stiu ce sa anchetez. N-am prea inteles. Am venit sa stam de vorba.
– Esti de-al lor? Esti cu ei? Ce vrei sa stii?
-Tot.
– Si-o sa faci ceva? Sau vorbesc ca prostu’… O sa-mi spui c-o sa incerci. Pan-acum n-a incercat nimeni. Stii de ce? Pentru ca sunt manjiti toti. Si sefii tai.
Se enervase si a-nceput sa tuseasca din nou. P-orma a tacut mult. Nu-mi venea sa-l grabesc. Nu ma grabea nimeni nici pe mine.
– N-o mai duc multa vreme, a soptit dupa un timp. Nu stiu dac-apuc toamna. O sa-ti spun. Daca ma torni alora, tot una e, o sa mor mai repede, o sa scap.
A-nceput sa vorbeasca dupa alta pauza, se uita in gol si parca descria ce vedea.
Slefuia diamante douasprezece ore pe zi, sapte zile pe saptamana. Doua zile libere pe luna. Cui nu-i convine, e lumea larga, sa plece! Era norocos c-a gasit de lucru, era tanar, obisnuit sa munceasca, nu s-a plans. Trebuia sa-si creasca fata, nevasta-i murise de cancer. N-aveau acolo apa curenta, li se aducea apa in bidoane nespalate, avea iz de gazolina. Vrei sa bei, bine, daca nu, iti aduci de-acasa.
La veceul turcesc pute de-ti intoarce matele, mai bine te abtii. O data la doua luni, aduc o tulumba si-l golesc. Doua zile, pana se duce putoarea, ti se-ntoarce stomacul pe dos.
Praful se asterne peste tot, desi aparate il scot tot timpul, pe pervazele ferestruicilor minuscule e gros cat palma. Il respiri in fiecare clipa. Toti au probleme cu plamanii, ai mai vechi nu mai pot lucra. Eu sunt dintre aia vechi. Mi s-a spus ca-i silicoza, seamana cu tuberculoza, da’i mai rea.
Vara halele sunt un cuptor, iarna iti pui doua pulovere si tot ingheti.
Atentia trebuie sa fie maxima. Orice unghi trebuie sa iasa exact. Strici piatra, o platesti, iti scapa din mana pe jos, ti se opreste din salariu, chiar daca o gasesc mai tarziu.
N-ai voie sa vorbesti nimanui despre ce lucrezi, chiar daca nu stii mare lucru. Daca esti mai coltos, te urmaresc pana-acasa, cu cine te vezi, cand te vezi, chiar si in zilele libere, cand te duci sa bei o bere. Te ameninta. Unii au fost ciomagiti. Pe unii i-au pus la detectorul de minciuni.
N-ai voie sa te plangi. Cei care s-au plans au fost dati afara. N-ai voie sa faci sindicat, cei care vor sa faca sindicat sunt dati afara. Aud peste tot ca suntem liberi, ca drepturile muncitorului, ca drepturile omului, asa si pe dincolo. Vorbe! Te belesc daca misti.
O singura data echipa de control a patruns intr-o hala. Cu o ora inainte fusese maturata bine, stropita cu apa, gunoiul strans. Inspectorii s-au uitat din usa, au dat din cap, n-au vorbit cu nici un muncitor.
Cand am aflat ca am silicoza, m-am dus peste director. I-am spus sa faca ceva sa ies cu o pensie, ca altfel mor. Mi-a raspuns ca o sa mor chiar mai repede, daca nu pier din ochii lui. N-am mai reusit sa ma apropii de biroul directorului.
Ne-a invatat unul sa-i dam in judecata. Tribunalul a refuzat sa ne primeasca cererea, am insistat degeaba, ne-a refuzat pur si simplu. Ne-am strans mai multi si pana la urma ne-am judecat. Ni s-a dat dreptate, dar verdictul nu continea si hotararea de a ni se plati daune, judecatorul spunea ca nu poate aprecia. N-am mai avut bani de un alt proces.
Silicoza nu iarta. Nu exista vindecare. Poti sa mai incetinesti evolutia, daca ai bani. Niciunul n-avem banii astia.
Din volumul in pregatire la Editura Cartea Romaneasca