Angel Vultur nu se numără printre posesorii vreunei diplome de pictor, dacă nu cumva i se va socoti cea de absolvent al Școlii de Artă, unde a studiat la clasa profesoarei Lucia Călinescu. Cum se știe, însă, arta penelului nu o deprinzi doar prin săli de clasă și ateliere de maeștri ci, foarte bine, o poți învăța și în cenacluri, printre mesele aburite de fum ale cafenelei ori în plein air. Delicat și cu o aparență timidă, artistul se dovedește, totuși, în cuprinsul pânzelor sale un globe trotter deschis către lume și, mai cu seamă, având necesara tărie interioară pentru a stărui în aprofundarea pe cont propriu a artei sale. Nu trebuie înțeles de aici că Angel Vultur ar fi pasionat de exotismul depărtărilor, ci mai degrabă de cel ascuns de aparențe anodine, umile chiar, situate în proximitate. Traseul lui, străbătut cu răbdare, din 1987 încoace – anul când a devenit membru al Asociației de Pictură din Târgu-Mureș, unde locuiește -, este unul presărat cu dificultăți liber asumate, deși mereu crescânde.
Invitat la Cluj-Napoca, spre a expune în incinta Librăriei Diverta din miezul burgului, vreme de două săptămâni, în prima parte a lui martie, Angel Vultur s-a lăsat prezentat publicului de mentorul lui din ultimele decenii, sculptorul Vasile Mureșan, care a remarcat, pe bună dreptate “…jocuri de lumini, de nuanțe, simfonii de griuri de galben întru o pensulație alertă și creatoare, trecând de la faza descriptivă la cea imaginativă…”.
Într-adevăr, colecția de exponate, parcimonios alese dintr-o serie mult mai mare, au trecut în revistă o devenire de care pictorul nu se dezice, deși traversează mai multe zări și etape (ca să vorbesc cu cuvintele lui Lucian Blaga). Neocolind școala cenușilor din pictura lui Harșia – și, prin asta, etalându-și fățiș filiația în raport cu șirul genealogic al clujenilor, ca pe un titlu de noblețe – Angel Vultur atacă, în fazele mai timpurii, nu atât un repertoriu tematic alcătuit preponderent din naturi moarte și peisaje citadine ardelenești, cât ritmuri și volume ce îi prilejuiesc aventuri cromatice deplin răsplătitoare pentru privitor, ca și pentru artistul căutător de esențe care este.
Din atmosfera de cetate transilvană a unei Sighișoare recognoscibile, peste ani pictorul descinde între tonuri și suprafețe care ajung să aducă a percepție mediată de opacitatea unui geam imaginar, capabil să selecteze esențialul, tot așa cum lămâia care lumina extremitatea unei naturi moarte timpurii se transformă, după un parcurs anume, în ovalul galben și iradiant pe care simplitatea câștigată a meșteșugului îl înzestrează cu un rol ce a alunecat din dimensiunea decorativă inițială.
S-ar spune că asiști la o înaintare prin excelență cerebrală, la un dialog cu marii maeștri ai realismului de odinioară, de la care Angel Vultur împrumută motive, teme, perspective chiar, numai pentru a le reconfigura într-o manieră care e tot mai decis a sa. O anumită cumințenie canonică observabilă peste tot nu devine semn de mediocritate, căci ea se manifestă mai pregnant ca autodisciplinare, renunțare la zorzoane și căutare a himerei picturii absolute. Nu m-ar mira ca, peste încă o decadă sau chiar mai încolo, pictorul să descopere forța unei singure tușe care incendiază un fundal, precum odinioară făcea magistral însuși Turner, vedeta de la Tate Gallery. Un lucru este însă aproape sigur: genul de travaliu pe care îl încearcă pictorul este un pariu în nume propriu, cu sine însuși, o alergare solitară în tot mai mare viteză, ce are drept rezultat ieșirea din rama realismului documentar în beneficiul unui suflu netezitor și pastelizant, în care exuberanța eliberării țâșnește din griurile de galben și de roșiatic ale unei trăiri autentice.
OVIDIU PECICAN (n. 8 ian. 1959, în Arad) are o licență în istorie-filosofie și un doctorat în istorie (ambele la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca). Profesor de liceu (din 1985), apoi redactor la Apostrof (1990-1991) și cercetător științific, din 1994 predă la Facultatea de Studii Europene a Universității clujene. Semnează critică literară, critică istoriografică, comentarii filosofice și este realizatorul unor emisiuni televizate. A publicat romane (Eu și maimuța mea, 1990; Razzar, 1998; Imberia, 2006), volume de proză scurtă, teatru, poezie și critică literară. Este autorul unor monografii de istoria culturii (Lumea lui Simion Dascălul, 1998; Hașdeenii, 2002; B.P. Hasdeu istoric, 2003), al Istoriei românilor (2010) și al mai multor culegeri de studii de istorie și europenistică.