Foarte bună ideea editurii Polirom de a dedica o colecție de autor Martei Petreu, în ciuda unei cariere scriitoricești dacă nu fragede, neajunse încă la vremea bilanțului. Spun asta pentru că autoarea clujeană s-a dovedit a fi, în ultimii ani, una dintre cele mai complexe și totodată mai coerente personalități ale literaturii române. Voința de a se exersa în mai multe genuri, de la poezie până la eseu sau critică literară și – cel mai recent – roman, n-a reușit să spulbere originalitatea extrem de pronunțată a scriitoarei. Nu-i greu de observat că, oricât de diferite ca gen și problematică, toate cărțile Martei Petreu sunt străbătute, ca un fir roșu, de o luciditate masochistă, aproape autodistructivă. Dacă ea a fost remarcată prompt de mai toți exegeții poeziei, de la Ion Pop până la Ion Bogdan Lefter, pornind chiar de la o excelentă sintagmă din “Silogism imperfect” (“lecția de vivisecție în oglindă”), mai puțin s-a observat că eseurile Martei Petreu poartă aceeași marcă. În primul rând, pentru că autoarea nu atinge decât subiecte dureroase pentru sensibilitatea ulcerată și degrabă excitabilă a culturii române. Fie că scrie despre Emil Cioran, Eugen Ionescu sau, în penultima carte, despre Mihail Sebastian, Marta Petreu își dovedește marele talent, dublat de un curaj aproape sinucigaș, de a deschide răni. Operația chirurgicală aplicată în poezie propriei existențe devine model de “tratament” al întregii culturi române. Fapt cu atât mai frapant cu cât autoarea refuză constant anestezia, gata să-și asume toate consecințele suferinței – deopotrivă a pacientului și a doctorului. Când în joc e adevărul integral și experiența totală, rezervele și falsificarea induse de orice formă de metadiscurs nu-și mai au locul. Marta Petreu e, de altfel, printre puținii intelectuali de la noi conștienți de faptul că o cultură autentică nu se construiește cu tampoane și cu complicate tactici de sterilizare, ci cu vărsare de sânge. De aici amprenta extrem de personală a tuturor cărților ei, de la plachetele de poezie până la eseurile despre scriitori interbelici. Chiar când nu scrie în mod explicit despre sine, Marta Petreu se livrează total prin directețea și cruzimea analizei. Sigur că la mijloc nu e doar acel masochism de substanță (în virtutea căruia chiar scrierile despre alții par pe alocuri rechizitorii îndreptate asupra propriei persoane), ci un model terapeutic acreditat în literatura română de Max Blecher, un mai vechi estet al suferinței. Într-un pasaj magistral din “Vizuina luminată”, personajul narator practica niște paradoxale exerciții de atenuare a durerii fizice prin concentrare programatică asupra nuanțelor ei. Descompunerea infinitezimală a senzațiilor, analiza gamelor durerii până la ultima notă aveau menirea de a ocoli durerea însăși ca întreg, diminuându-i considerabil forța. Dacă suferința se transformă într-o simfonie gata de contemplat în sine, ea îl împinge pe cel în cauză din postura de subiect în cea – mult mai suportabilă – de martor și de contemplator extatic. Există destule semnalmente, în cărțile Martei Petreu, că scriitoarea aplică aceeași cură atât “subiecților” pe care-i tratează, cât și sieși (de multe ori, concomitent).
Astfel încât “Acasă, pe Câmpia Armaghedonului” e o surpriză doar din punctul de vedere al dexterității în interiorul genului prozastic, nu și din unghiul viziunii de fond. E surprinzător să vezi că tranzitivitatea încrâncenată, stilul concentrat-nervos și gravitatea fără cusur (nicio adiere de destindere umoristică sau de autoironie ludică nu străbate scrisul Martei Petreu) specifice poemelor fac casă bună acum cu exigențele romanului. Ce-i drept, nu despre un roman clasic e vorba, nici de o desfășurare logică a acțiunii, ci mai degrabă de o confesiune întunecată, circulară și obsesivă, în care poeta lucrează cot la cot cu eseista pentru a da contur unei lumi numai pe jumătate reale. Tabita Vălean, naratoarea din “Acasă, pe Câmpia Armeghedonului” reface, pornind de la moartea mamei, monografia genealogică și spirituală, vizibilă și invizibilă, a propriei familii. Numai că – și aici deja reies calitățile de prozatoare, recent descoperite, ale Martei Petreu – desfășurarea pur cronologică e înlocuită cu totul de o captivantă acumulare simbolică. Ceea ce ar fi putut constitui cu ușurință un simplu parcurs biologic, decupat convențional conform alternanței generațiilor, devine, sub lupa proaspetei prozatoare, o poveste tensionată despre apocalipsa spirituală a unei familii.Modul de poziționare a naratoarei se imprimă inevitabil asupra faptelor povestite. Căci – și aici ne reîntoarcem la obsesii mai vechi ale Martei Petreu – procesul reamintirii nu e o anamneză inocentă sau neutră, ci un ecorșeu violent și minuțios: “Să-ți amintești seamănă cu ruperea crustei maronii de pe-o rană”, mărturisește într-un pasaj foarte interesant Tabita. Tensiunea întregii cărți, care se citește cu sufletul la gură, e de regăsit, astfel, în desfolierea gradată a cicatricilor-amintiri până la pipăirea rănii vii cu degetul. Ceea ce părea la început un frumos necrolog menit să refacă portretul moral al unei familii pe cale de dispariție se transformă, pe nesimțite, într-un rechizitoriu cu atât mai dur cu cât perspectiva acuzatoare directă lipsește aproape cu desăvârșire. Un amestec de vinovăție, ură, mânie, compasiune, tandrețe și – nu în ultimul rând – dragoste ferventă, aproape religioasă, naunțează permanent discursul fiicei. Rezultă, din această perspectivă ramificată, cel puțin două dintre cele mai memorabile personaje ale literaturii române din ultimii ani.
Destinul Mariei (reținută diminutival drept “Mica”, sau, mai simplu, dar cu majusculă “Mama”) parcurge un întreg ciclu de iluzii și deziluzii. Dintr-o “principesă deghizată în țărancă”, ai cărei ochi neverosimil de vii așteaptă miracole, așa cum foarte plastic o caracterizează prozatoarea, Mica se transformă, în urma unei căsnicii nefericite, în călăul propriilor copii, tratați cel mai adesea cu o răutate perversă. Un vers celebru al Martei Petreu – “Stau în coșmar ca-n mama” – poate fi acum răstălmăcit simetric ca formă de dependență (aproape uterină) în aversiune. Adevărate revelații retrospective, prin care fiica încearcă să-și înțeleagă și să-și scuze în același timp părintele nedrept, sunt fragmentele despre psihologia atât de schimbătoare a Mamei: “Într-un anumit fel, ea, de care era plină casa și curtea și care nu umplea viața cu stările ei, era absentă. Nu ne răsfăța. Nu inventa nimic pentru noi. Ne purta de grijă fără nici un fel de grijă, ca să zic așa, ca și cum și-ar fi făcut datoria la minimum, ca și cum atenția ei interioară ar fi fost de fapt îndreptată spre altceva, de noi neștiut”. Sau, în alt loc: “Mai băga ea intrigi între noi, căci, după cum am descoperit noi cu mirare, nu ne putea iubi pe toți trei deodată ș…ț Așa a fost Mica, ne-a iubit numai pe rând și de preferință unul contra celorlalți”. Nu mai puțin complexă – imposibil de rezumat aici – e figura unui tată la fel de crud, preocupat doar de a-și îndoctrina (a se citi: a sfida, a teroriza) religios copiii, propovăduind zilnic, împotriva soției greco-catolice, sloganuri iehoviste. Această Mamă Teribilă și acest Tată Cumplit, numiți astfel cu dezaprobare, dar și cu respect înfricoșat, sunt marile zeități absente în regimul afectiv al copiilor, aflate în permanent conflict, însă extraordinar de solidare în ceea ce privește mutilarea lor psihologică. Astfel încât – și aici, prozatoarea e luată în posesie din nou de poetă – imaginile căminului părintesc sunt indisociabile de metaforele războiului. Vorbind permanent de “un teren minat”, de “o înfruntare pe viață și pe moarte” sau de “Armaghedonul din mijlocul casei noastre”, Tabita pare să conceapă un jurnal de război mai degrabă decât un portret de familie. Tonalitatea și ritmul mărturiei se inflamează pe măsură ce cartea devine o colecție de atrocități părintești mai mult sau mai puțin voluntare – comparabile cu scene din “Portretul artistului la tinerețe” sau, mai recent, cu “Complexul lui Portnoy” al lui Philip Roth -, însă soldate cu grave frustrări și traume sufletești. Supraviețuitoarea acestui teribil Gulag domestic reface lanțul cauzal de la cicatrice la leziune, își descoperă răni sufletești uitate și le fixează, terapeutic, în sentințe crude, dar extrem de precise: îmbrăcată mereu în hainele fraților mai mari, Tabita deduce instinctiv că “mi se cuvin foarte puține lucruri și numai dacă rămân de la ceilalți”; învinuită tot timpul pentru propriile boli, ea învață treptat că “durerea este o proprietate și o vinovăție intimă, poate o trăsătură de caracter”. Cel mai grav e, însă, complexul de animal prigonit, pentru care fiecare gest de afecțiune, oricât de neînsemnat, devine o revelație și prilej de recunoștință permanentă. Înduioșătoare e, în această carte a absenței iubirii și a comunicării, tocmai căutarea înfrigurată după micile semne ale “dezghețului” sufletesc. Un buchet de flori de la Ticu, momentele de comuniune mută cu Moșul Martei în fața radioului unguresc sau lectura din “La Medeleni” împreună cu Mica sunt “cristale” neatinse de resentiment, șlefuite și acum cu mare grijă de memoria Tabitei. Oazele paradisiace în mijlocul Infernului absolut (e ciudat cum peisajul Câmpiei Transilvaniei îmbracă la propriu, într-un aer neverosimil, culorile halucinantului Armaghedon, ieșind în decorul realismului propriu-zis) dau o complexitate extraordinară confesiunii la limită din romanul Martei Petreu.
Supără, deși nu iese din logica obsesivă a structurii cărții, doar repetiția unor pasaje și sentințe la care prozatoarea poate renunța cu ușurință într-o eventuală ediție a doua, după cum nu era necesar episodul lung al ridicolului discurs iehovist de la înmormântarea Tatălui. În totul însă, “Acasă, pe Câmpia Armaghedonului” se anunță deja drept una dintre marile reușite ale acestui an, romanul unei scriitoare care a dovedit încă o dată că se poate reinventa credibil fără să părăsească spațiul propriei sensibilități.
Marta Petreu – Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Polirom, 2011, 328 p.