Istoria ne învață că, la cumpănă de vremuri, în timpuri de restriște, oamenii politici însemnați ai unei țări, chiar dacă sunt nevoiți să părăsească viața publică, se retrag, asemenea vechilor haiduci, doar că nu în codri, și înființează acolo, în locurile de bejanie, guverne în exil, așteptând ca urgia să se mai potolească, să se poată întoarce la cârmuirea de care au fost vremelnic despărțiți. Cele mai multe astfel de „guverne în exil” au funcționat în timpul celui de-al doilea război mondial (din pricina agresiunii germane asupra altor state) și imediat după acesta (când jumătate din Europa a fost abandonată Imperiului Sovietic).
Acum, în România, sub tirania legii și urmare a unor procese (evident politice și evident aranjate), un „guvern în exil” este pe cale să se constituie prin pușcăriile patriei. Foști miniștri și foști oameni politici sunt vârâți „fără număr” (cum se spune pe la nunțile de manele) la pârnaie pentru tot felul de vini imaginare: luare de mită, trafic de influență, abuz în serviciu, fals și uz de fals și alte asemenea bagatele.
Bravi reprezentanți ai unor partide politice, ctitori de necontestat ai devalizării democratice a României sunt băgați la mititica pentru simplul motiv că-și iubesc atât de mult țara încât au vrut-o numai pentru ei. Ceea ce, într-un stat de drept, este inadmisibil.
Dar bravii noștri bărbați de stat (la pârnaie) sunt tari precum stânca: își stăpânesc lacrimile și așteaptă vremea când istoria îi va așeza la locul ce li se cuvine, și anume acela al marilor vizionari. Până atunci, însă, rabdă cu demnitate și stoicism ingratitudinea contemporanilor și veghează, de după gratii, la propășirea țărișoarei pe care, cu îndreptățit temei, o numeau „a lor”. Curaj, dârjilor! Venceremos! Vă veți întoarce!