În 2009, în vârf de criză, ziarul “Le Figaro” iniția tipărirea “Fabulelor” lui La Fontaine în colecția “La Bibliothèque”, coordonată de Jean d’Ormesson. Deși, la vremuri de grele, morala, în toate formele ei, cu toate că nu cârpește buzunare, vindecă răni și este teribil de gustată, vânzările au depășit orice așteptare, până într-atât încât ziarul, după un prim bilanț, titra vesel: “La Fontaine, un moralist pentru secolul XXI”.
Entuziasmul redacțional se întemeia nu doar pe succesul de chioșc, ci și pe numărul uriaș de internauți care se îngrămădiseră să răspundă anchetei inițiate ulterior de ziar: “Care este fabula dvs. preferată?” Pe locul întâi, la mare distanță, se situa “Greierele și furnica”. O fabulă a cărei morală a fost întotdeauna prizată, și în comunism și în capitalism, fără deosebire de sex, religie sau naționalitate. Pentru că, nu-i așa, munca (fie că l-a creat pe om sau doar a dat naștere cuvântului “lene”) și spiritul de chiverniseală au fost și sunt la mare stimă pe toate meridianele geografice și de mentalitate ale lumii. Cu atât mai mult la vreme de criză.
În ceea ce mă privește, am avut tot timpul o slăbiciune ieșită din comun pentru greiere. Așa că întotdeauna am pus deoparte doar cât să-mi cumpăr corzi pentru chitara din vara următoare. Iar vara asta, mai mult ca oricând, nu mi-a părut rău că am “cântat” pe străzile Barcelonei, în totală și nesimțită lipsă de responsabilitate pentru iarna ce va să vină.
În toate marile orașe pe care le-am văzut, am căutat, cu o plăcere pe care n-aș ști s-o descriu în termeni decenți, ghimpele iraționalului, chemarea iluziei și anamorfozelor, straniul arhitecturilor baroce și incongruențelor stilistice, pulsul catacombelor. În Barcelona însă, adică orașul care, datorită lui Gaudi și nebuniei fără frontiere din Sagrada sau la Pedrera, ar fi trebuit să-mi zgândăre, în continuare, gustul pentru delirul stilistic din spațiul urban, m-am întors, paradoxal, spre sentimente mai cuvioase.
Cu excepția Ramblei, un vârtej unde nu poți vedea nimic de atâția oameni și unde clădirile se pitesc îndărătul platanilor, unde intrarea în piața La Boqueria, care articulează teme majore ale designului modernist, este ascunsă de aripile nu știu cărui monstru “jucat” de cine știe ce actor fără simbrie, cu excepția Ramblei, deci, orașul este pur și simplu frumos. Frumos și limpede. Trasat geometric, dar ornat, în cele mai mărunte detalii ale clădirilor, cu noblețe, cu imaginație țesută cu grație, aerisit în cel mai generos mod cu putință, melancolic doar cât să nu facă plicticoase plimbările pe nesfârșitele artere din Eixample, viu fără stridență, înalt cu bună cuviință, divers cât să vrei să-l descoperi în fiecare zi până la sfârșitul vieții, ca un turist etern, ondulându-se înspre munți și plecându-se spre mare, cosmopolit și profund catalan, somnoros dimineața și pocnind de adrenalină noaptea, ademenindu-te cu tapas doar cât să nu-ți ofere sațietate, orașul te ține acolo și după ce l-ai părăsit. Din cuburile albe și stenice ale muzeului Miro de pe vârful Montjuic, până pe plaja Barcelonettei, și înapoi în suișul cu smalț al parcului Guell, numele fiecărui pas este libertate.
Un motiv în plus să-mi vină să pun deoparte fiecare șfanț câștigat și să-mi stabilesc definitiv aici bârlogul. Dar iată că, în total dispreț față de principiile mele, sunt pe cale să devin furnică. Blestemul lui La Fontaine îi lovește până și pe greierii fericiți!