Ne-am obisnuit sa privim lucrurile de parca nu li s-ar intampla decat altora; ne-am invatat sa nu ne intereseze nimeni si nimic din ce nu ne-ar putea afecta; poate ca ne-am invatat sa gandim doar in termeni de beneficii, in termeni de “ce castig?” … Suntem din ce in ce mai detasati de ceilalti, de bucuriile si de necazurile lor – suntem prinsi doar cu “ale noastre”…
Ne place sa credem ca suntem un popor crestin, insa ne-am departat de orice forma de manifestare a altruismului. Ne place sa credem ca suntem un popor sarguincios insa ne-am dezgolit de orice forma de initiativa – mai mult, blamam tot ceea ce, candva, erau valorile noastre.
Dragi cititori, haideti sa ne uitam in jur. Va place? Ne-am obisnuit sa dam vina pe stat, pe sistemul nedrept, pe conjunctura. Pana si destinul e din ce in ce mai des folosit ca scuza pentru nerealizarile noastre. Pe de alta parte, am incetat sa incercam, am incetat sa luptam sa schimbam ceva – asteptam schimbarea. E mai simplu… Nu te implici – nu risti; nu te implici – nu gresesti. Si, la urma urmei, oricum sunt destui altii care se implica. Daca esueaza, nu TU esti cel blamabil, nu TU esti cel expus …
E insa eficient ? Cu siguranat, e o optiune… Este optiunea de a astepta. Este incurajarea dependentei absolute: de sistem, de ceilalti etc. Este apropierea de “sindromul mainii intinse”…
Dragi cititori, haideti sa ne uitam in jur. Sa luam, de pilda, exemplul persoanelor care sunt in cautarea unui loc de munca: “Am fost la cateva interviuri, dar acum nu se mai angajeaza decat pe pile”. Parca ati mai auzit remarca asta, nu ? Are cineva impresia ca, in orice alta tara occidentala, lucrurile stau altfel? Peste tot in lume, din doi candidati de valori sensibil egale, va fi ales cel care beneficiaza de un gir moral. Sa fim seriosi, orice proces de recrutare este purtator de riscuri: persoana proaspat angajata poate sa nu confirme, poate sa nu dea randamentul asteptat, poate sa nu se integreze in echipa etc. E mai sigur sa angajezi pe cineva recomandat. Repet, din candidati de valori apropiate… Asta nu inseamna, nicidecum, ca recrutarea se face “pe pile”. Numai ca acest slogan (fara discutie, cu acoperire in realitate) este o perfecta justificare a unei atitudini ce suna a … resemnare. La urma urmei, e mai la indemana sa-ti “plangi de mila” decat sa lupti pentru “a intra in carti”. E insa eficient?
Dragi cititori, haideti sa ne uitam in jur. Sa luam, de pilda, exemplul persoanelor angajate la firme de stat: “Daca se privatizeaza si ne da afara, cine ma mai ia?”. Va suna si asta cunoscut? Pe langa faptul ca, statistic, aceasta temere nu e nimic altceva decat o falsa paradigma, atitudinea pe care o genereaza nu este de natura sa te fortifice, sa te pregateasca pentru concurenta de pe piata fortei de munca. Daca e sa analizam lucrurile in profunzime, ne dam seama ca, dupa 1989, toate firmele private (inclusiv mult-vanatele companii multinationale) au angajat forta de munca si din sectorul de stat, astfel incat, statistic, temerea exprimata mai sus ca leit-motiv nu are acoperire in realitate. Mai mult decat atat, perioada “diplomelor” a cam trecut, accentul se pune, de ceva vreme, pe ce stii sa faci, nu pe ce hartii ai la indemana. Ori, din acest punct de vedere, sansele la angajare sunt egale pentru candidatii proveniti din mediul de stat si cei proveniti “de la patron”. Bineinteles ca, in unele cazuri, exista diferentieri de valoare intre candidatii proveniti de la stat si cei din mediul privat insa acest lucru tine doar de persoana si nu consider ca ar fi corect sa cadem in capcana extrapolarii. Ma intreba, de curand, cineva: “la stat, engleza mai putin, calculator aproape deloc, cum sa ma angajez?”. Te opreste cineva ca, angajat la stat fiind, sa inveti o limba straina, sa operezi calculatorul sau sa-ti dezvolti mai stiu eu ce alte abilitati? Adica ce, in mediul privat engleza se invata singura? Nu cumva e si asta o alta obisnuinta de “a da vina”? Nu e cumva o forma denaturata de autoprotejare? La o adica, parca-i mai simplu sa stai pe un salariu sigur (insa, de cele mai multe ori, de mizerie) decat sa intri in “jungla muncii la patron” unde concurenta cu tine, cu ce poti da tu e o valoare intrinseca.
Dragi cititori, haideti sa ne uitam in jur. Sa luam, de pilda, exemplul persoanelor angajate in mediul privat: “Ma munceste ca pe hotii de cai in fiecare zi pana seara si cand vine vorba de recompense…”. Sunt de acord ca ritmul de lucru e fantastic in mediul privat. Si satisfactiile sunt altele. Sunt de acord si ca volumul de munca e foarte mare. Insa nu pot considera ca axiomatica ideea ca patronii sunt, prin definitie, rai, in timp ce, angajatii sunt puritatea intruchipata. De altminteri, ma feresc de astfel de catalogari si mi se pare mai mult decat periculos sa emit sentinte asupra vreuneia dintre parti. Insa, ceea ce stiu cu siguranta este ca, in marea majoritate a cazurilor, aceste tensiuni survin tot ca urmare a unei abdicari in a demonstra ceva: ca esti cel mai bun, ca meriti mai mult, ca poti mai mult. Ori asta este la indemana oricui sa o schimbe. Trebuie doar sa-si doreasca aceasta schimbare si sa fie dispus sa “puna umarul” pentru ca ea sa se intample…
Dragi cititori, haideti sa ne uitam in jur. Va place? Haideti sa schimbam ceva! Haideti sa incepem cu noi…