Aer în iarbă (Casa de Pariuri Literare) a lui Mihai Vieru arată multă poftă de experiment. Poezia de aici, oricât și-ar schimba machiajul de la un ciclu la altul, nu e pentru neinițiați. Proiectul modernist rămâne în picioare, chiar și în varianta lui soft, postmodernistă. Un fum distinge surprinzător de clar posibilitățile peisajului: „trec moscovei de la umbră la soare colț cu barițiu/trei muze și ele țâșnesc din abisuri./le văd. le întind pe plajele gândurilor mele./2 majuscule plus o minusculă, adică 2 bunăciuni și o secondantă”.
Ciclul o emoție și o lumină spune destul despre ce-și dorește poetul în arta sa. Mai ales fragmentarul ejaculat, nu pictat: „din celălalt întuneric azur asurzește genarul din stând/în șezut pe stricat masă de tăceri/făcută din piatră să miaune pentru hades și cerberi”. Cine știe, înțelege, cine nu… jazz!
În ansamblu luate, poemele trebuie descifrate cu enciclopedia și dicționarul, precum cavoul Iuliei Hașdeu. Unele pasaje au nerv și coeziune, așa încât nu mai e necesar să ne punem mintea cu ele, ci sufletul: „plaja tocită se strecoară ca o palmă sub mare/chemând toate pisicile ei/să putem călca pasul pe stele glissante ferm./jumătăți de meteoriți verzi cad din picioare/pe planete cu sentimente suprapuse/între inele primare printre iubiri perene în fiecare zi altfel” (gondolier – les deux).
Rareori labirinturile aproape suprarealiste sunt biruite de claritate. Și niciodată claritatea nu apare în stare pură, așa cum o cerea Stephen Dedalus: „îți muști dintre buze un sărut simplu/ca dintr-un pumn de cireșe fără sâmburi/implicat într-o cursă pe-o vreme candidă amară/latino-crimhildă/înnozi codițele săruturilor colțurile zâmbetului/cu limba un duel de florete” (sun rise light flies). Dar, ca un autentic artist, Miki Vieru știe să-și recupereze cititorul distrat cu o singură întorsătură de condei, întorsătură spre ne-nțelesuri și mai mari: „mulți dintre poeți astăzi nu mai fac față” (bălăioara).
De unde și declarata mea plăcere provocată de senzualitate, indiferent cât de intelectualizată ar fi ea. Sau poate exact de aceea: „de câte ori iubito vei ronțăi semințe/să îmi apară că zdrobești sâmburi de/cireșe/pe o cotă înaltă de surâs/între dinți carnea lor va sta drept dreaptă rotunjire” (o să stai cu două pisici. ba nu). Adică sportul național cu semințele este înnobilat, încireșat, însă, până la urmă, parcă mai experimentale sunt poemele aranjate sub formă de proză: „când în urmă cu un an bun de zile se uimise, ce-i cu plăpândețea asta blajină hipersensibilă, fulgurantă, din ai cărei ochi scăpărau tristeți jumelate” ș.a.m.d. (pucini gând unu). E ritm și captatio aici. Ceva inefabil… de interesant.
Bine vin și poemele-notație, din note de mare, unde nu mai primează vocabularul dantelat și nici înțelesurile foarte puțin întredeschise: „fiecare bolovan frumos rotunjit/cu funcție de limbă de clopot/sub val/clincheturi poartă amprenta lui dumnezeu/care mustește viață” (notă1).
Însă definitivă este impresia de muzică intelectuală pe care și-a propus-o volumul. Niciodată poezia aceasta nu se va citi și nu se va asculta pentru plăcere. Ea trebuie decodată și presupune atenție încordată. Rămân la certitudinea că Aer în iarbă este un act scriptic modernist, dus până în cerul sticlos al avangardei, pe alocuri. O sufocare nu este niciodată sufocarea: „eufemisme ale acestui dialog mut hetero erotic/când argumentele și elocința își taie craca de sub picioare/fără a insinua aici atârnarea regretelor de un copac gros”
Miki Vieru reia experimente mai vechi și le propulsează spre deschideri noi. Pofta de joacă livrescă este nesecătuită: „gravitația rămâne gravă. în continuare tu semiramidă. cu luna/din imediata apropiere răsare un nor de sprânceană de peste mare/ochi de angora […] nu ne lenevim să ne iubim să ne iubim/te vorbesc anume. a ler te gândesc” (notă de mare 7 te vorbesc anume. a leru-i ler gândul).
După note, urmează E.K.G-uri, care anunță adâncirea subtilității. În linii mari, se prelungește hârjoana avangardistă împinsă până în coasta integralismului: „șșșș!/aici mai curg din răni sulițe prin păstrăvii de neon. toate mărimile. chiar 35-36. pentru copii mai măricei” (iată dinainte câmpia tesalonicului). Integralism ironic, i-aș spune, adunând toate datele lumii și stilului, aranjându-le minuțios și apoi gâdilindu-le: „minaretul&ferestrele-i bântuite de arcuri&arhe-uri/locuită pe rând de chiriașii zilei răsărituri și glasuri tăișuri spahii/muezinul este liftierul care flirtează primul cu aerul rece. O dâră de noroc/taie soarelui o sprânceană în carnea de foc” (prințesă în splendoare verticală o singurătate a ușilor).
Cartea se rotunjește cu E.E.G-uri și Primăvara la cheie, închegându-se într-un produs intelectual omogen pretențios. De face astfel că vocea poetului nu poate fi confundată, ceea ce și-a și dorit. Poezia nu face compromisuri nici măcar cu ea însăși, oricât de narcisistă ar fi! Și mare păcat ar fi să nu alătur acestui proiect ambițios si coperta în culori grele, întunecat-luxuriante, realizată de Cia Vie (Felicia Tuns)