La intersecția Căii Victoriei cu Strada Doamnei ne bucură privirea o clădire de demult, cu un etaj și numeroase magazine la parter. Are o arhitectură obișnuită, chiar banală, fără cine știe ce artificii decorative. Se vede de la o poștă că nu a servit ca palat vreunui boier ori ca minister în anii de început ai statului român. Este o clădire cu proporții însemnate, mai ales pentru secolul al XIX-lea bucureștean. Localizarea pe Planul Borroczin, extrem de ușoară, ne spune că pe la 1847 avea o formă diferită de cea prezentă, de L, segmentul mare acoperind, spre vest, Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), iar cel mic, spre nord, Ulița Bărcănescu (Strada Doamnei). Curtea, însă, era dreptunghiulară, mărginită înspre sud de Hanul Câmpineanu și spre est de proprietatea generalului Mavros, soțul prințesei Pulcheria Ghika și socrul lui Ion Ghika. În Cantor de Avis clădirea apare cu denumirea de “Hanul Castrișoaiei”, menționându-se 8 prăvălii pe Podul Mogoșoaiei și 2 “peste drum de Hanul lui Dedu” (de la 1888 Palatul Nifon), adică pe Ulița Bărcănescu.
Este posibil să fie mai vechile “case ale lui Castriș” – soțul Saftei – amintite de Dionisie Eclesiarhul prin 1804. Nu cunoaștem calitatea clientelei, însă vecinătatea Casei Obrenovici, unde își avea sediul Consulatul Rusiei, va fi avut oarecare influență. Nu întâmplător acolo funcționa celebrul “Bazar Anglais”, cel mai frecventat magazin bucureștean din vremea domniei lui Cuza. Safta Castrișoaia sau Castrișoaia, după onomastica rusească, pe care Gheorghe Crutzescu o indică a fi “văduva unui Castriș Macedoneanul”, se născuse în anul 1882. Pe o fotografie de format mare am întâlnit această dată, precum și data morții: 1862. Tot acolo am găsit și această informație: “donator anual de 500 lei pentru susținerea a 10 paturi la Spitalul Filantropia și a 6 paturi la Spitalul din Ploesci”.
De când a început să doneze nu știm, dar culanța față de așezământul ploieștean, neobișnuită pentru un bucureștean, mă îndeamnă să presupun că ea era de origine prahoveană, poate fiica vreunui negustor din Ploiești. După toate probabilitățile, a avut un fiu, Dimitrie, născut în 1808, înmormântat în curtea Bisericii Sf. Dumitru. Să fi slujit ca preot acolo? N-ar fi exclus. Am întâlnit în lucrarea lui Gheorghe Bezviconi, “Necropola Capitalei”, cu numele de Castriș și un general, Matei, născut în anul 1863 și decedat în anul 1924, înmormântat la Cimitirul Bellu Militar. Raritatea numelui nu-mi trezește suspiciuni privind înrudirea acestora. Date despre Safta Castriș sunt surprinzător de rare ținând seama de o persoană activă pe tărâm comercial, care își permitea să doneze anual 500 de lei unor spitale. Profesorul Gheorghe Potra, în succintul articol dedicat hanului în “Istoricul hanurilor bucureștene”, scrie că Safta “în 1826 cumpără prăvălii în Hanul Zamfir” de pe Ulița Blănari.
Mai des apare numele ei în preajma revoluției pașoptiste, când, în Grădina Castrișoaiei de la Izvor se întâlneau – doi câte doi – conspiratorii: oamenii veneau să bea o cană de vin! Situată nu departe de intersecția străzilor dr. Staicovici și Izvor, cam în dreptul Stadionul Național de astăzi, dar pe platoul de deasupra lui, unde a funcționat Ștrandul Bragadiru și unde a existat până către 1970 o scenă de cărămidă, era un loc dificil de controlat de agenții lui Villara, care, din acest motiv, trebuiau să apeleze la informatori și la turnători. Unele rapoarte ale poliției lui Bibescu Vodă insinuează chiar că acolo ar fi activat și un stabiliment mai deochiat… Mai târziu, întreprinzătoarea femeie va vinde grădina unui supus austriac, pe nume Wilhelm Oppler, care va amenaja în apropiere o fabrică de bere. Tot atunci proprietar al hanului ajunge inginerul – și el de origine aromână – Vasile Paapa, om politic influent cu vederi liberale și, asemenea Castrișoaiei, mare filantrop.
De atunci, din preajma dublei alegeri a lui Cuza, adică din 1859, clădirea – ce nu pare o reconstrucție din 1875, ci doar o restaurare a celei vechi, – va fi cunoscută și sub numele de “casa Paapa”. Pe la începutul domniei regelui Carol al II-lea funcționau în ea aproximativ 10 magazine de lux, între care se remarcă mai cu seamă cel de porțelanuri fine Rosenthal. Iată și de ce am subliniat acest nume. În urma complicatelor vânzări și cumpărări de imobile în această zonă, cât și al falimentului Băncii Marmorosch-Blanc, proprietară a ajuns Banca Națională. Încă din luna decembrie a anului 1937, cum ne informează arh.
Cristina Țurlea în excelenta lucrare “Centrul istoric financiar-bancar al Bucureștilor”, s-a luat decizia construirii pe un spațiu de 2.700 mp a unui mare imobil care să servească atât ca sediu al “Asociației Culturale și Sportive a BNR” cât și al “Casei de pensiuni, împrumuturi și ajutoare a funcționarilor BNR”. Imobilul, proiectat de arhitectul BNR, Radu Dudescu, a fost construit doar pe “un fragment” din Hanul Castrișoaiei – Paapa, anume pe locul fostului magazin Rosenthal, din care cauză mai este numit – cu totul impropriu – “Blocul Rosenthal”. Construcția a fost terminată în jurul anului 1940, existând în fotografii din 1941 executate de Ebner și, un an mai târziu, de Willy Pragher, nepotul cunoscutului comerciant. Aici a funcționat între anii 1949-1952 Muzeul BNR, care ar fi salutar să funcționeze și astăzi în acest imobil ce aparține Băncii Naționale, lăsat – nu se știe de ce – de izbeliște.