O soartă ciudată a hotărât ca instituțiile ce l-ar fi așezat pe spătarul Mihai Cantacuzino printre filantropii de seamă ai norodului din București să piară pe rând, încât pomenirea celor vrednici de nemurire să-l ocolească. Din martorii de cărămidă a mai rămas o biserica, podoabă a arhitecturii brâncovenești, cu hramul “Trei Ierarhi”, ce se mai numește și “Colțea”, un boier care nu a avut alte merite decât că a trăit în această zonă și că a fost fratele ctitorului unei biserici de lemn dispăru­tă prin veacul al XVII-lea. O îndreptare aproximativă a adevărului istoric s-a produs abia în anul 1869, când sculptorul Karl Storck a ridicat pe soclu statuia Spătarului, pe atunci chiar în fața bisericii, cum se poate vedea în fotografiile lui Szathmari.

Între anii 1700-1714, Mihai Cantacuzino a construit aici biserica amintită și o mânăstire cu trei paraclise. În incinta mânăstirii a zidit sau amenajat, nu-mi este limpede, un spital cu 24 de paturi, în care bolnavii erau îngrijiți gra­tuit, o școală care a funcționat până în anii domniei lui Cuza, cu scutire de dări pentru dascăl, pentru că era “procopsit la învățătura cărții sloveneș­ti” și o tipografie “pentru cărțile cele sfinte”. La intrarea dinspre mahalaua sfântul Nicolae-Șelari, spătarul înălțase un turn nemțesc cu ceasornic, lucrat, spune legenda, de soldații regelui Carol al XII-lea, “care se vedea departe de București cale de trei ceasuri, iar când era senin și mai departe”. Deși înzestrată de către ctitor cu moșii numeroase și foarte bogate, epitropii Mănăstirii Colțea. au hotărât să-i sporească veniturile construind, conform obiceiului, “un han cu multe încăperi și prăvălii, cu pivnițe spațioase și alte acareturi trebuincioase”. Se profita, în plus, de urmările incendiului din februarie 1739, când, “mânăstirea toată cu spitalurile, cu spițăriile și cu bisearica, cu câte trele paraclise, cu amvoanele și cu amândouă pivnițele” au căzut pradă mâniei focului.

Privind hărțile din trecut, din nefericire puține și în majoritate fanteziste, se pare ca hanul folosea o parte din mânăstire reamenajată, clădirile ulterioare nefiind decât completări ori supraetajări. Situat într-un vad comercial ideal, în apropierea Curții Domnești și a caselor cantacuzine, la doi pași de Târgul Cucului și Târgul de Sus, hanul “mânăstirii” Colțea a devenit repede rentabil. Datorită chirii­lor modice pretinse la început de epitropi, a fost luat cu asalt de negus­torii ce se întorceau de la Viena și Leipzig cu “multe rădvane trase de șase și opt cai”, toate gemând de marfă. O șansă în plus a însemnat înfințarea în anul 1778 a Caravanseraiului în imediata vecinătate, unde se află astăzi strada Sfinților. “Toptangiii și paralacarii se înghesuiau în curtea hanului și afacerile mergeau ca niciodată”. Dar după prosperitate urmează de obicei decăderea, în cazul de față atât din pricina proastei administrări de după 1788, cât și a unor cauze externe, precum cutremurele și epidemiile nimicitoare. Cutremurul din 1802, “care a durat zece minute”, a dat Hanului Colțea o grea lovitură: jumătate din turn a căzut, zidurile dinspre mahalaua Scaune au căzut și ele, s-au surpat bolțile, majoritatea prăvăliilor au devenit inutilizabile. Din pricina șubrezeniei construcției, școala funcționa pe timp însorit în curte, “la umbra unui corcoduș”. Ciuma, care s-a năpustit asupra orașului la suirea pe tron a lui Ioan Gheorghe Caragea, a prefăcut pentru o vreme “spitalul” în lazaret. În fine, cutremurul din 1838 l-a transformat într-un pericol public. Zece ani mai târziu, domnitorul Gheorghe Bibescu ordona: “Domnul vel aga va pune a se dărăma hanul și cheltuiala ce se va face se va plăti din venitul spitalului”. La 10 martie 1848 partea de clădiri în care funcționase hanul a fost pusă la pământ. Restul, cele câteva chilii rămase din trecut și spitalul, refăcut în 1842 de Conrad Schwinck, era ocrotit. Înfățișarea “Spitalului Colțea”la 1864 ne-a parvenit grație ideii lui Szathmari de a fotografia Capitala într-un panoramic circular din Turnul Colței, care până în 1888, când a fost demolat din ordinul lui Pache Protopescu, a servit drept “foișor de foc”. Lucrările la actuala clădire a Spitalului Colțea au început în 1887, desigur, după demolarea clădirii lui Schwinck. Bucureșteanul de astăzi, fie că trece grăbit, fie că umblă agale, nu prea are vreme să vadă, să cunoască. Cel mult se întreabă nedumerit, citind inscripția, ce caută statuia “grecului Cantacuzino” în curtea Spitalului Colțea…

EMANUEL BĂDESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele Formula AS, Lumea Magazin, Magazin Istoric și la Ziarul de Duminică. A publicat “1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București”și “Imnurile naționale la români”. Este și coautor al volumelor “Scurtă istorie a regalității în România”, “Nicolae Ionescu”, “Bucureștii de altădată”, “De la Vatican la Ierusalim”, “Conspirația securității”, “Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I” (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).

Subiecte #Carol Popp de Szathmari#Colțea#documentar#Emanuel Badescu#fotoistorie#Hanul Colții