Începuturile acestui han se datorează asocierii dintre doi negustori vlahi: “dumnealui Năstase Gheorghe Polizu și dumnealui Ștefan Popovici”, care își aveau prăvălii pe ulițele Blănari și Lipscani, porțiunea numită după negoțul cu fierărie Marchitani. Oameni practici, ei s-au hotărât să taie o ulicioară comercială care să le unească proprietățile și de pe urma căreia să obțină profit. Având câte 14 prăvălii pe fiecare dintre cele două laturi și câte un gang de acces pe Lipscani și Blănari, construcția – începută în 1833 și finalizată în 1835, când s-a întocmit actul exploatării – a intrat în istoria bucureșteană sub numele de Hanul cu Tei.
Așa cum se poate constata și astăzi, după renovarea fidelă datorată arhitectului Constantin Joja, zidurile sunt trainice, din cărămizi înguste, iar ferestrele și ușile au obloane de fier prevăzute cu traverse pentru un plus de siguranță peste noapte. Interesanți sunt și stâlpii de piatră, care ocroteau intrările de osiile căruțelor ce se încumetau să pătrundă în curtea îngustă, pavată cu pietre de râu ascuțite, amenințătoare pentru băieții de prăvălie și pentru mușteriii care umblau cu tălpile goale. Deși astăzi ne minunăm, imaginându-ne manevrele și dibăcia căruțașilor obligați să-și strecoare hardughiile prin gangurile neprietenoase, nici negustorii și nici mușterii nu au avut a se plânge vreodată de îngustimea gangurilor și de ascuțișul pavajului.Avantajat prin proiectare, dar și de situarea sa în chiar inima comercială a Capitalei, Hanul cu Tei a adus dintr-un început patronilor săi profiturile râvnite. La 1 iunie 1837 Ștefan Popovici a vândut lui Ioan Lambru Polizu două prăvălii cu enorma sumă de 1.650 de galbeni. Prin urmare cota afacerilor se situa la un nivel foarte înalt, suma menționată permițând cofondatorului să-și plătească toate datoriile și să răscumpere tot ce zălogise pentru zidirea hanului!
Semnificativ în acest context ni se pare și faptul că unul dintre cumpărătorii ulteriori ai acestor două prăvălii, Hilel Manoach, a prosperat într-atâta încât a lăsat Academiei Române, prin testament, o mare sumă de bani în vederea decernării unui premiu anual.
Tot la Hanul cu Tei și-a înzecit averea și Nicolae Kirilof, prahovean de obârșie și mare neguțător de blănuri aduse din Rusia, menționat la loc de cinste de V.A. Urechia și D.Z. Furnică în lucrările lor dedicate comerțului românesc. Mai târziu, a întemeiat într-o prăvălie alăturată un cunoscut magazin de manufactură cu toptanul. În intenția sa, această firmă trebuia să rămână în familie și să se moștenească din tată-n fiu. N-a fost să fie așa. Fiul său, Alexandru Kirilof, după înalte studii comerciale făcute în Occident, constata la întoarcere că «era prea aristocrat și prea fin pentru… felul acela de comerț. În consecință, a cedat sorei sale Iulia, căsătorită Lucasievici, întreaga marfă și, în bolta acum golită, a deschis o bancă, “ocupațiune mai apropiată de firea și cultura ce o avea”. Documentele anului revoluționar 1848 îl atestă pe Alexandru Kirilof în cercul lui C.A. Rosetti, alături de alți tineri bancheri și fruntași ai comerțului bucureștean, poftind reforme liberale și ajutându-l “din patriotism” pe Ion-Heliade Rădulescu, mai tot timpul strâmtorat din pricina tipografiei.
Istoricul George Potra indică între chiriașii sau proprietarii de prăvălii la Hanul cu Tei un număr însemnat de negustori vlahi: George San Marin, toptangiu, argintarul Gheorghe Cuiumgiu împreună cu fiul său Gheorghe Coemgiopol, cel care a adus pentru prima oara în București “meșteri croitori străini pentru croitul hainelor nemțești” după care se dădeau în vânt “filfizonii și ipochimenii”, frații Popp, zarafi, apoi bancheri la București, Sibiu și Viena, liberali care publicau în fiecare număr al ziarului “Românul” cota bursei, Costache Panaiotajuns primar al Capitalei în martie 1867, după demisia lui Dumitru Brătianu, numit ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul care a introdus “moneda națională”.
Desigur, lista fruntașilor comerțului bucureștean cu “bolți în acest han” este lungă, cu nume răsunătoare de fondatori ai unor instituții vitale pentru independența și prosperitatea țării, ca de pildă Casa de Depuneri și Consignațiuni, Camera de Comerț, Banca Națională etc. Cu toate că “mai țineau contoare și pe la alte hanuri vestite”, precum Greci, Zlătari, Șerban Vodă, acești mari negustori au simțit că vadul Hanului cu Tei este mai norocos și i-au rămasfideli până la moarte.
Nu ne referim doar la norocul în afaceri. Cutremurul din 11 ianuarie 1838, care a fost pe punctul de a nărui Hanul Manuk, nu a afectat deloc Hanul cu Tei. Incendiul din 23 martie 1847, care a prefăcut în scrum un sfert din București și a nimicit uriașul han Sf. Gheorghe, l-a ocolit. Nu a avut de suferit nici atunci când focul a cuprins pe rând cinci «bolți din cuprinderea sa”, la 30 ianuarie 1871: pompierii au răsărit ca din pământ, pagubele înregistrate fiind derizorii.
Recunoscători, cei cinci “păgubași” au donat atunci Ministerului
de Interne suma de 140 de galbeni spre a fi răsplătiți eroii care
au înăbușit flăcările. Că locul pe care a fost construit Hanul cu
Tei este ocrotit de soartă, se poate constata cu ușurință
comparând acest așezământ cu Pasajul comercial Gabroveni, vecinul
asemănător de la sud: privind dincolo de magnifica poartă, deseori
incendiată și cu ornamentația spartă de sălbatici și care abia se
mai ține în balamale, nu vezi decât ruine mizere. Unul, Hanul cu
Tei,este un fel de sanctuar al artei, celălalt, un sanctuar al
gunoiului
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romåne. Licen]iat în istorie la Universitatea Bucure[ti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”, “Magazin Istoric” [i la “Ziarul de Duminic`”. A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București [i Imnurile na]ionale la romåni. Este și coautor al volumelor Scurtă istorie a regalității în România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspirația securității, Bucure[tii n imagini n vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).