În veacul al XIX-lea, bucureștenii care treceau prin dreptul turnului alb și greoi al Mânăstirii Sărindar se închinau lung și cu smerenie. Erau încredințați că se află dinaintea celei mai vechi biserici din oraș.
Știau, de asemenea, că adăpostise o icoană făcătoare de minuni vestită în toată lumea ortodoxă, “furată – scria înciudat Pappasoglu – de egumenul grec, care a trimis-o la Patriarhia lui, la Țarigrad”. Icoana prețuia 5.000 de galbeni, o avere în epoca furtișagului. După un timp, nu se știe când, la cererea norodului, a fost adusă înapoi: era icoana lui, la care se închinase cu mic, cu mare. Pe de altă parte, de-a lungul secolelor ea contribuise indirect, dar hotărâtor, la prefacerea mânăstirii în han. “Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mânăstirii, aducându-i mari bogății, dar și mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuților ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni și chiar luni în găzduirea mânăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mânăstirea în han, cuvioșii călugări fiind obligați să se înghesuie în modesta casă a egumenului”. Acest fenomen nedorit va fi înmugurit încă în primii ani de domnie a lui Constantin Brâncoveanu, când banul Mihai Cantacuzino menționează Sărindarul în rândul mânăstirilor cu han. Mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti – cum aflăm dintr-o plângere -, locul bolnavilor a fost luat de “unii dintre boiernași și jupânese, cari pentru întâmplătoare pricini au intrat prin odăile acestei mânăstiri, nevoind să iasă și să meargă pe la casele lor”. Răspunsul lui Vodă, deși răspicat: “nimeni altul să nu locuiască decât soborul mânăstirii și câți din bolnavi se vor întâmpla a merge pentru tămăduirea lor”, a găsit slabă înțelegere la împricinați, care, spun textele vechi, “spurcau sfânta mănăstire cu cele necuviincioase”. În disperare de cauză, stăpânirea a decis strămutarea acolo a câtorva bolnavi mentali “ca să se pogoare și asupra acestor smintiți mila Maicii Domnului”. Cu voia Sfintei Fecioare, minunea s-a înfăptuit. Coconii și jupânițele au dispărut ca prin farmec, “mânăstirea – ne lămurește Pappasoglu – procopsindu-se acum cu un balamuc așa de furios, încât vecinii n-au mai putut ține un câine. Și asta chiar peste drum de chioșcul unde banul Ghika degusta aroma din narghilea și mesteca halvița. Nemernicia fu scrisă după multă răbdare pe zapis și trimisă lui Vodă Suțu spre dreaptă judecată. Acesta hotărî numaidecât curățirea locașului de nebuni, nefericiților găsindu-li-se un adăpost în mahalaoa Icoanei, chiar lângă sfânta biserică de-acolo”. Fecioarei nu i-a plăcut – se pare – judecata domnească, cutremurul întâmplat exact în anul “curățirii” – 1802 – punând la pământ toate chiliile și “stricând rău sfânta biserică, podoaba cea fără de seamăn”. Semnul ceresc și “lăcrimarea Maicii Domnului în ziua de Înviere”, din anul următor, au înmuiat inimile boierilor Gikulești, Cocorești și Filipești, care s-au angajat să repare ce mai era de reparat și să ctitorească o nouă mănăstire. Lucrul s-a făcut în grabă, termen mai potrivit decât “râvnă”, pe care îl întâlnim în documentele publicate de Ion Ionașcu și George Potra. La doar zece ani de la terminarea lucrărilor, întregul complex mânăstiresc Sărindar necesita reparații capitale! Chemat în ajutor de egumen, Ion Gheorghe Caragea va face, însă, apel la “milostivii ctitori” care, încă o dată, își desfac pungile, contribuția cea mai importantă având-o viitorul domn Grigore Ghika, “bărbat blând și cu frica lui Dumnezeu”. Își cinstea, astfel, părintele, banul Dumitrache Ghika, înmormântat acolo. Dar fapta a fost apreciată și de bucureșteni. Când a fost să se strămute osemintele acestuia la Ghika-Tei, în anul 1833, a venit tot poporul Bucureștilor… Atunci, Alexandru Dimitrie Ghika – își amintea Pappasoglu – “s-a coborât din tronul său domnesc de a îmbrățișat coșciugele cu oasele părinților săi și le-a sărutat cu lacrimi în ochi”. 15 ani mai târziu, în toamna anului 1848, autoritățile ruse de ocupație “caută ajutorul icoanei” și pun stăpânire pe Sărindar, unde aduc să slujească preoți ruși! Și în 1877, înainte de pornirea războiului cu otomanii, au intrat în biserica Sărindar “cea purtătoare de noroc”. “Pe pardoseală – scrie Gheorghe Crutzescu – au îngenuncheat atunci marele duce Nicolae Nicolaevici, cancelarul prinț Gorceakov, generalii Gurko și Todtleben, ofițeri din Garda Imperială, căpetenii de cazaci”. Vor fi luat cu ei și icoana, căci după 1880 biserica a fost lăsată de izbeliște și a început să se năruie văzând cu ochii. Imediat după desființarea mânăstirii, suferise o transformare care nu numai o sluțise, dar i-a cauzat și pretextul demolării. Este vorba de o adăugire care, neavând nicio legătură cu corpul sfântului locaș, a început să se încline: putea fi înlăturată… În plus, nota indignat Frederic Dame, “pe maidanul care înconjura biserica, ciorile se așezau din zbor pe gunoaiele și pisicile moarte aruncate acolo, iar când cădea seara, cete de câini înfometați luau locul ciorilor”! Singura construcție ce mai rămăsese din mânăstirea-han a fost demolată în 1896, înainte de sosirea Împăratului Franz Josef. “Mulți bătrâni – scria cu amărăciune Gheorghe Crutzescu – auzind că se dărâmă Sărindarul, veneau să se roage să li se dea și lor o cărămidă, să o ducă acasă drept amintire și pavăză împotriva relelor”. Tâmpla bisericii, o bijuterie artistică, a ajuns undeva, într-o biserică din Rucăr… La Sărindar, pe locul bisericii, s-a amenajat un scuar cu o fântână și un piedestal pentru macheta statuii Libertății. Catolicul Franz Josef a fost astfel întâmpinat de un monument păgân, dar și masonic, care simboliza dorința de eliberare a românilor ardeleni… Copilărie de gust îndoielnic, ce exprima perfect “apetența” românilor pentru istorie și creștinismul lor “bimilenar”. Apoi locul a fost transformat într-un șantier. Capitala se îmbogățea cu un nou edificiu impunător: Cercul Militar.