Locul cel mai cunoscut al Capitalei este, neîndoielnic, cel numit “Sfântul Gheorghe”. Ce știe bucureșteanul despre “Sfântul Gheorghe”? Două lucruri “extrem” de importante: că acolo este Centrul Orașului și că există o biserică în care nu a intrat decât rareori, înconjurată de un parc modest, sugrumat de liniile de tramvai.
Printr-o ironie a sorții, deși prejudecata ne sugerează un “alt model” de centru urban, mai în spiritul secolului 21, zona aceasta a rămas încremenită pe trei dintre laturile sale într-un trecut greu descifrabil, misterios. Arhitectura vetustă a caselor, majoritatea puțin îngrijite, dacă nu chiar sordide, biserica glacială, câteva prăvălii anoste, pavajul unor străzi până de curând din pietre de râu, praful, gunoaiele, iată elementele de atmosferă “definitorii”.Un observator atent va remarca incompatibilitatea dintre acest fragment de trecut cenușiu și spiritul vioi al bucureșteanului, incompatibilitate demascată mai puțin de indiferența trecătorilor, cât, mai ales, de evitarea, aproape superstițioasă, a acestui mic cartier stigmatizat de fatalitate, desprins, parcă, dintr-o povestire de Edgar Poe…
De ce oare ? De ce agitatul și zgomotosul București are cel mai trist centru, poate singurul centru trist din lume? Răspunsul nu-i deloc simplu dacă nu vom accepta anumite nuanțe “mistice” sugerate de istoria acestui loc bolnav de taine și de blesteme. Însuși “începutul” acestui loc, cu totul lipsit de legendă, stă sub semnul incertitudinii. Cine l-a ctitorit? Și când?
Lipsind izvoarele scrise cele mai vechi, singura sursă de informații a rămas cronica lui Radu Greceanu, generosul co-ctitor al Hanului Greci și al Mănăstirii Stavropoleos. Or, în “Viața lui Constantin Vodă Brâncoveanu”, cronicarul, recunoscut pentru erudiția sa în domeniul istoriei strămoșești, face o afirmație care a dat multă bătaie de cap istoricilor: “Chiliile hanului de la mânăstirea lui Sfântu Gheorghe de aicea din București erau făcute mai de mult, din zilele lui Alexandru Vodă cel Bătrân (…), se făcuse cu cheltuiala unui Panaiotache”. Cu toate că textul nu sugerează contemporaneitatea personajelor, aceasta a prevalat totuși, împărțind cercetătorii în două tabere: una contesta înfăptuirea mănăstirii pe vremea domniei lui Alexandru II Mircea, iar cealaltă ignora existența dragomanului Panaiotache.
Distanța dintre cei doi ctitori fiind exact de un secol, fapt ce făcea imposibilă orice tentativă de pace, a rezultat o goană după documente puțin comună, așa cum o atestă vastitatea bibliografiei, dar benefică. S-au descoperit atât menționări din timpul lui Alexandru II Mircea, cât și scrisori semnate de Panaiotache privitoare la zidirea mânăstirii. În concluzie, afirmația lui Radu Greceanu a fost corectă în fond, dar deficitară în formă, neprecizând cât fusese construit din mănăstire până la continuarea lucrărilor de către dragoman. Așadar, primele chilii ale mănăstirii datează din anii 1568-1574, anii domniei lui Alexandru II Mircea, mănăstirea fiind mărită de Penait Nikussios în timpul voievozilor Antonie Vouă din Popești, Grigore Ghica și Gheorghe Duca, ultimul închinând-o Patriarhiei de la Ierusalim în mai 1673.
Hotărârea lui Duca a schimbat macazul destinului acestui așezământ monahal. La acea dată, Patriarhia de la Sfântul Mormânt nu avea niciun metoh în Balcani și în Valahia, deci înalta cinste de reședință a Patriarhului în regiune a revenit mănăstirii Sfântul Gheorghe din București! Trimișii săi au aflat însă aici o biserică veche, mică și întunecată, improprie pentru rangul hărăzit. În plus, mânăstirea rămăsese neterminată din pricina indolenței spătarului Șerban Cantacuzino, care nu s-a îngrijit de lucrări nici în cei zece ani cât a fost voievod al Țării. În urma situației raportate, administrația Patriarhiei a făcut apel la mila creștinească a lui Constantin Brâncoveanu, pare-se și locțiitor de bazileu, care a acceptat imediat. Ne spune Radu Greceanu că: “surpat-au acea mică și întunecoasă biserică (…) și din temelie au zidit Măria Sa ceasta ce acum tuturora se vede, zidire foarte iscusită și minunată, înfrumusețând-o pe den lăuntru cu frumoase zugrăveli și minunată tâmplă, cu icoane iscusite, cu pardoseala tot din marmoră, luminoasă, desfătată, lucru care altul într-acest pământ n-au făcut (…), isprăvind-o într-al optsprezecelea an al domniei sale”, adică în 1706.
Documentele vremii mai arată că în turnul de la intrare a fost așezat un clopot uriaș, care părea că “invocă silabic numele voievodului: Bran-co-van”.
Domnul nu s-a oprit aici. Încă de la terminarea, în 1698, a lucrărilor la mânăstire, a decis ca o parte a clădirii, cea mai mare, să servească de han. În paranteză fie spus, este stranie această dorință – ce a marcat întreg secolul al XVIII-lea – de a transforma, chiar și parțial, mănăstirile din București în hanuri.
Un veac mai târziu, câteva vor fi prefăcute în pușcării, sub rușii autointitulați “pravoslavnici” și după secularizare! Se pare că pentru înfăptuitori acest nărav nu a fost de bun augur, a se vedea ce soartă au avut. Revenind la ideea “Domnului filotin”, aflăm din cronica lui Radu Greceanu că: “apucatu-s-au Măria Sa, cu mare cheltuială de au făcut pre deasupra celorlalte și alt rând de chilii foarte bune și boltite jur împrejur (…), care în trei ani acestea toate s-au făcut și acest bun lucru de folos ce se începuse s-au isprăvit”.
Deși termenii de referință indică lucrul la mânăstire, documentele arată limpede că aceasta devenise în mare parte han. Pe verso-ul unui hrisov domnesc din iunie 1699 stă scris: “Hrisov a lui Constantin Vodă pentru locul ce iaste acum în han a lui Sterie lumânaru”. După terminarea tuturor lucrărilor, în ziua de Crăciun a anului 1706, voievodul a depus la Zecca San Marco din Veneția 20.000 de ducați, cu un venit anual de 800 de galbeni pentru așezământul de la Sfântul Gheorghe. Patriarhul Hrisant Nottara, care a vizitat (?) Bucureștii în 1707, s-a declarat cucerit de râvna Domnului, pe care l-a binecuvântat. Nu a fost singurul. În 1691, sultanul Suleiman al II-lea îi făcuse lui Brâncoveanu o urare de pomină: “Pildă între emirii neamului Mesiei și demn de încredere printre cei care cred în Iisus, voievodul vilaetului Țării Românești, sfârșitul să-ți fie cu noroc!”. Ironia sorții…
De altfel, la patru ani după teribila moarte a Voievodului, în data 26 martie 1718, mănăstirea a fost pârjolită de foc. Semn ceresc? Pus la adăpost de pericolul sărăciei prin generozitatea lui Vodă, hanul și-a deschis larg porțile, dar neselectiv. Destul de curând, din acest motiv, se va numi “Hanul toptangiilor”. “În curtea lui cea spațioasă – povestește Ionescu-Gion, reconstituind trecutul – veneau carele de la Lipsca și în boltele lui se descărcau, când ajungeau de la Galați, mărfurile care soseau pe mare de la Constantinopole”.
Dintre neguțătorii care își aveau prăvălii la Hanul Sf. Gheorghe sunt de amintit Hagi Tudorache, Vasile Dancovici, Petcu Cavaful și Ioan Stanciu. Ei simbolizează succesul în afaceri și norocul pe care li-l purta hanul. E de bănuit că prezența și reușitele lor l-au îndemnat pe stareț să încerce o nouă modalitate de sporire a veniturilor, îngăduind amenajarea barăcilor de scânduri, care, arăta George Potra, “se înșiruiau mai ales în umbra marilor ziduri”. Curând și celelalte hanuri au adoptat această formă de speculă. Într-o anafora din 10 octombrie 1827, veliții boieri, în frunte cu Iordache Golescu, s-au plâns lui Vodă Ghica arătând că “acele prăvălioare ce s-au făcut de scânduri, ca niște dulapuri, pe lângă zidurile Hanului Sfântul Gheorghe, i-au cuprins din locul uliței, strâmtorând-o cu totul, încât nu pot trece două cară alăturea”.
Comparând cu imaginea de astăzi a Capitalei, avem o dovadă certă că pe aici istoria se repetă, cu singura deosebire că în prezent buticurile se construiesc pe trotuar. Lovită de cutremure, pârjolită de incendii, construcția trainică a Hanului Sfântul Gheorghe părea căînfruntă vitregiile fără teama de șubrezire. Impresionat, Anton Pann l-a descris într-un catren: “Sfântul Gheorghe, han ca o cetate/ Cu-mprejurare de zid înalt,/ Bolți două rânduri, înfrumusețat,/ Încât ca dânsul nu era alt”.
Totuși, incendiul izbucnit in ziua de Paști a anului 1847 și care, după statistica lui Pann, a ars 12 biserici și 13 mahalale, s-a năpustit înfricoșător asupra hanului. Au fost prefăcute în scrum mărfuri scumpe, acareturi fără valoare, dar și ființe omenești, între care copii. După stingerea “celui mai mare foc” înregistrat de istoria Bucureștilor, s-a dezlănțuit “focul blestemelor, mai vârtos la Sfântul Gheorghe decât în celelalte mahalale pustiite. Soliditatea lui aproape ciclopică, garantată de scurgerea vremii, i-a îndemnat pe cei năpăstuiți să caute în el loc de refugiu. La acest fapt se referea Anton Pann într-un catren sfâșietor, cu tot livrescul lui: “Sfântul Gheorghe, acest han mare/ Era mai bine să nu fi fost/ Decât s-aducă la fiecare/ Nădejdi deșarte de adăpost”.
Ignorând apelul starețului la îndurare, Vodă a poruncit demolarea neîntârziată a hanului-mănăstire Sf. Gheorghe Nou. Într-o catagrafie din noiembrie 1848 egumenul sublinia că arsese numai acoperișul, “zidurile și temeliile scăpând cu bine, s-au dărâmat din porunca stăpânirii”! Făcând un salt în timp, să spunem că și cazul Teatrului Național a fost aproape identic, ca și alte o mie de cazuri mai vechi sau mai noi… Evident, s-au găsit și lăudători, precum părintele Musceleanu, care nu s-a sfiit să scrie: “În locul (mânăstirii Sf. Gheorghe) municipalitatea făcu o grădina foarte plăcută (…), astfel în locul strâmtorilor și necurățeniilor care infectau aerul, azi este un paradis”!
Biserica reconstruită în 1853 de Xavier Villacrosse, avea o arhitectură neogotică și a fost pictată în stil renascentist de Constantin Lecca și Mișu Popp, viziune de ansamblu ciudată pentru suflarea ortodoxă. A rezistat cutremurelor și bombardamentelor până prin anii 60, când, la cererea Patriarhului Iustinian, a fost demolată pentru a se reconstitui ctitoria lui Constantin Brâncoveanu și locul său de veci.
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romåne. Licen]iat în istorie la Universitatea Bucure[ti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”, “Magazin Istoric” [i la “Ziarul de Duminic`”. A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București [i Imnurile na]ionale la romåni. Este și coautor al volumelor Scurtă istorie a regalității în România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspirația securității, Bucure[tii n imagini n vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).