Într-o vreme prielnică zidirii sfintelor biserici, zlătarii pripășiți în mahalaua Bălăceanului au înălțat și ei un locaș, ce a primit hramul Adormirea Sfintei Fecioare Maria. Această faptă creștinească se întâmpla în anii îndelungatei domnii a lui Matei Basarab, om cu frica lui Dumnezeu și cu multă râvnă de ctitor. Zlătarii, denumirea populară a celor ce prelucrau aurul și argintul, trebuie să fi avut un beneficiu însemnat de pe urma lucrărilor lor de și-au putut permite să-i mulțumească astfel Creatorului.
Este o dovadă a iubirii lor pentru frumos și a bogăției locuitorilor din trecut ai Bucureștilor. O jumătate de veac mai târziu, neobositul ctitor, spătarul Mihai Cantacuzino, construi împrejurul bisericii chilii numeroase și spațioase, ce vor fi lesne de transformat în apartamente cu adevărat boierești. Mânăstirea Zlătari, asemenea celorlalte construcții de acest gen, a fost înzestrată cu moșii întinse și cu metohuri importante, precum mânăstirile Cotroceni, Cernica și Segarcea, ajungând în veacul al XVIII-lea printre cele mai bogate din țară. Domnitorii fanarioți îndeosebi s-au întrecut în dărnicie, însă motivul real rămâne un mister.
Datorită acestei atenții speciale, o parte însemnată a mânăstirii a fost hotărâtă să devină han, pentru mărirea veniturilor, or, dacă luăm în calcul faptul că și clientela era aleasă numai dintre cei cu mare “dare de mână”, negustori, zlătari și zarafi, putem presupune că mânăstirea-han Zlătari a funcționat ca o instituție dedicată “cauzei romeilor”, cum va numi Athanasie Comnen Ipsilanti intenția tainică a domnilor fanarioți de a provoca renașterea Bizanțului și isteria eteristă de mai târziu, inițiată la București. Cu același scop tainic funcționa și Academia grecească de la Sf. Sava: fabrica mavrofori! Bancherii greci sau vlahi, precum Meitani, Sachelarie, Polizu etc., “din care unii locuiau în han, făceau afaceri aici, unde tratau arendarea ocnelor, a drumurilor și a vămilor”, aduceau profituri însemnate egumenului și – probabil – “cauzei romeilor”. Bunul mers al afacerii a fost însă zdruncinat de cutremure mustrătoare: crucile și mătăniile nu puteau conviețui alături de “ochiul Dracului”! Marele cutremur din anul l802, care a afectat toate clădirile de cărămidă din București, a lovit aici cu mare mânie.
Clopotnița a trebuit să fie demolată, pentru că amenința să se prăbușească, iar biserica abia se mai “ținea in picioare” după cutremurul din 1838… A fost demolată și reclădită între anii 1850-1852, fiind pictată de Gheorghe Tattarăscu. Bineînțeles, lucrările au necesitat mari sume de bani, care au fost, însă, obținute de pe urma extinderii hanului. Mânăstirea fusese redusă la doar cinci chilii… Încurajați – parcă – de această măsură administrativă, atât de îndepărtată de voința ctitorului cantacuzinesc și de morala creștină, au năvălit în han cămătari evrei, toptangii turci și persani, croitori nemți, circari italieni, dar niciun călugăr! Cu mare tristețe trebuie să fi urmărit din ceruri bunul Dumnezeu prefacerea Casei Sale în bazar, dar a răbdat, ca să cunoască limitele nimicniciei omenești. Și a avut ce să vadă: hanul, cu clientela sa cosmopolită, polariza atenția neguțătorilor și bancherilor de seamă, limba vorbită în odăile și prăvăliile sale nefiind româna, ci un amestec nenatural de idiș, greacă și turcă, iar poziția sa centrală, turnul cu ceas dinspre Podul Mogoșoaiei, prăvăliile bogate și contoarele zarafilor, atuuri de neîntâlnit altundeva, i-au creat o personalitate plăcută protipendadei, ceea ce a atras atenția și bunăvoința autorităților laice, creștine doar de formă. Încă din 1839, odăile de sus găzduiseră Departamentul Justiției și Departamentul Instrucțiunii Publice, fapt ce-i ridicase considerabil prestigiul de stabiliment laic. Înconjurată de ziduri înalte, biserica nu supăra pe nimeni cu prezența sa! Gheorghe Crutzescu, amintind că în Hanul Zlătari a fost instalată, în 1866, cazarma Gărzii Civile, povestește: “Aici făceau exerciț cetățenii cu favoriți a la Franz Joseph sau cu barbă a la Cavour, îmbrăcați în mundirul cu șase nasturi, încins peste pantalonii prea lungi, legați pe sub guler cu baierele glugii, purtând o cravată roșie și pe cap o pălărie de pâslă înaltă, cu pana de cocoș”.
Este exact descrierea lui Jupân Dumitrache, mahalagiul de la Izvor de care a râs subțire Caragiale… Colonelul Papazoglu, fost locuitor al hanului, venea tocmai din Dobroteasa pentru a cerceta patriotismul mahalagiilor, proporțional, după convingerea sa, cu silința la instrucția militară. Am fi însă nedrepți dacă nu am semnala și activitatea culturală găzduită de acest ciudat așezământ, mai bine zis de instrucție a minții, desăvârșită în pensionul lui kir Stavrides și în gimnaziul “Matei Basarab”, situate – primul – la catul de pe Ulița Lipscanilor și – al doilea – peste drum de Hotelul Damaris, mai cunoscut cu numele de Grand Hotel de France. Autoritatea supremă, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, veghea buna lor desfășurare dintr-un apartament învecinat compus din șase odăi, aflat pe colțul dinspre Hanul Constantin Vodă. Erau timpuri de pionierat, excepționale!
Revenind la îndeletnicirea de bază, firească pentru orice han,adică la negoț, parcurgerea unor reclame tipărite în presa vremii este o lectură pe cât de pasionantă, pe atât de instructivă. Johan Grese, de pildă, mușteriu sosit tocmai din Leyda, își anunța “onor client” că oferă la un preț modic “o foarte frumoasă colecție de plante, cepe și semințe da tot felul, îndeosebi un bun soi de sparanghel de Olanda, nou și bun de mâncare în cel dintâi an”. Iar un coafor parizian, venit să-și încerce norocul la Zlătari, anunța în “Vestitorul Românesc” că “a deschis un salon pentru frizat atât cavaleri cum și dame… după cea din urmă modă de la Paris”. Din presă și din puținele fotografii ale hanului, mai aflăm de existența unei cofetării, celebră pentru “renumitul Cataif a la Baltador”, de “eleganta magazie de stofe” a lui Joseph Gherșcovici sau de băcănia lui Păun Popescu “pentru dame cu gust fin”.
Desigur, enumerarea este selectivă, prăvăliile acestui han găzduind un negoț extrem de variat până în anul 1903, când Primăria Capitalei a năpustit asupra venerabilei construcții o armată de specialiști în eradicarea vestigiilor istorice. Curând, bucureștenii îșidelectau privirea cu “un foarte frumos gazon englezesc, des ca o perie”. Două veacuri de istorie trepidantă fuseseră înlocuite cu iarbă! Mai târziu, după restaurarea din 1908, care a mutilat biserica, “ce parcă roșește, simțindu-se așa urâtă”, grădinarul Cișmigiului a plantat câteva smocuri de flori… Singura mângâiere rămânea ziua de Bobotează, când Regele și Mitropolitul Primat, ulterior Patriarhul, ascultau aici slujba, după care porneau spre Dâmbovița cu mare alai, ca să arunce crucea în vadul râului pentru a fi scoasă de un pușcăriaș închis pe viață și care urma să fie eliberat. De peste o jumătate de veac, nici această cinstire nu mai învrednicește biserica de la Zlătari. Trecutul trebuie uitat.
EMANUEL BĂDESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele Formula AS, Lumea Magazin, Magazin Istoric și la Ziarul de Duminică. A publicat “1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București”și “Imnurile naționale la români”. Este și coautor al volumelor “Scurtă istorie a regalității în România”, “Nicolae Ionescu”, “Bucureștii de altădată”, “De la Vatican la Ierusalim”, “Conspirația securității”, “Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I” (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).