Citind carti precum Balamuc, sau pionierii spatiului, de Caius Dobrescu, Cei sapte regi ai orasului Bucuresti, de Daniel Banulescu, Muzici si faze, de Ovidiu Verdes, Buimatic prin lume, de Dima Bicleanu, Mesteci si respiri mai usor, de Constantin Popescu, m-am intrebat nu o data ce-ar fi simtit, ce-ar fi gandit si ce-ar fi spus alde Ionel Teodoreanu, Mihail Drumes, Gr. Bajenaru sau George Sovu despre ele.
Cu alte cuvinte, cum s-ar fi impacat lilialul metaforic al Medelenilor, adolescenta nastrusnic-sportiva din Elevul Dima si Cismigiu & Co. si lirismul idealizant, sentimental-utopic al Liceenilor – cu cinismul avalanselor argotice, cruzimile de limbaj, tentatia demonismelor carnale si narcomane, mahalaua sufleteasca, amestecul de Bronx si Ferentari, de Barbes si Rahova, cu toata aceasta baie de furie acida, totalmente sterila, dezaxata, alienata, a unui mecanism psihologic huruind sarcastic in gol.
Ciudat este ca autorii nu sunt, cum s-ar zice, “oameni fara suflet”, suflete apostate, luciferici de doi bani. Nu, ei sunt niste redutabile energii narative, cu auz si vaz perfect-povestitoare, dar care se lasa cutreierate de exasperarea vicioasa, de constiinta pustiita si viziunea caricaturala a noilor “generatii de tranzitie”.
Aflat la a doua carte*, dupa Povestiri cu injuraturi, aparuta in 2000 tot la Paralela 45, Sorin Stoica foloseste un truc, care intr-o oarecare masura ii reuseste. El isi rascroieste (presupun) biografia (editura nu ne spune nimic in acest sens), experienta liceala, rurala si de gasca, dubland-o cu istorii orale de o indubitabila savoare. (Asa l-am cunoscut pe prozator, prin intermediul lui Zoltan Rostas, alaturi de care pregateste o serie de volume cu vieti de odinioara, istorii orale derulate pe banda de magnetofon).
Pe de o parte ii avem, deci, pe taratorii adolescentei postcomuniste, liceenii care sustineau acum doua luni la examene ca domnul Goe este infractorul “cel mai tare din parcare”, ca Tipatescu are noua copii si salariu mic si ca pe zgarcitul mos Costache din Enigma Otiliei “vor sa-l faca de bani”, in timp ce Felix si Otilia “fac sex toata ziua”… De cealalta parte, naratorul (“ma reped, si orice povestire a mea e ca un fel de ejaculare precoce”) depliaza o cazuistica mustoasa si colorata: tatal, adica directorul scolii din Campeni (un soi de Dorel Visan intr-un scenariu de Ioan Grosan, in regia lui Daneliuc), Cocozon cel cu “o tipsie de argint in loc de osul capului, si-o scotea si vedeai cum ii respira creierul”, “oameni gravizi de Ceausescu, li se pare ceva absolut indecent sa fie fericiti”, Junioru (“Io nu cred ca vreodata in istorie oamenii s-au intrebat asa de mult ca azi, ba, ce dracu fac io aici? ce caut io p’acilea?” , v. si inserturile cu italice de la 95 s.u.). Dar mai ales colegii: Carnatu (“parca e un prost d-ala din Evul Mediu, cu hamleti pa el, palarie cat un capac de canalizare, care cade in genunchi, ah, iubito, nu ma parasi”), Ghituleasca (“am avut nu stiu cate ocazii sa i-o pun, da’mersi, n-o suport, neica”), Safu si Moga, colega lui de banca (“pulovar mulat, are niste tate a dracu, asa ca ti se scoala de-un metru”), Barna (“iete-l p-ala, ce mecla si-a tras”), Oaie zis Sandi Bell (“cand se infurie, parca e femeie: sa nu te mai prind p-aici ca daca-ti dau un sut in cur te plictisesti in aer”), Pensionaru (“tac-so are-o fata de impotent, fruntea pana la ceafa, cum vine de la serviciu se aseaza la televizor”) – bateristul formatiei Sacru in care chitarist este povestitorul nostru. Apoi Palade, care se viseaza Robert Plant, Teava cel cu falus monumental, inclusiv pe post de Huck Finn, Galileo (“ba, ce tupeist, o dai pe mangleala cu mine? Hai sa ne frigem! Sa moara mama, te fac varza, te duci acasa cu cracii legati de gat”), Geani smecherul traficant, Costi, cel care crede de Cioran ca “face pe nebunul doar pentru ca nu vazuse o pizda-n viata lui”, sau Nae, “care zice ca-i mai bine sa traiesti in fabulatie, sa ti se para, sa ai de gand sa. Un om realizat e un om terminat. Si singurul proiect care reuseste integral este cel al ratarii. Asa, mai bine traiesti cu gandul ca odata si odata… si in felul asta iti pastrezi libertatea de a injura pe toata lumea”.
Intre felii, sta eul narator (“cartea asta trebuie sa aiba cel putin doi autori, care sa vorbeasca amestecat”), Jul, adica Iulian, rockerul melancolic, reflexiv si sucit, care “are un fel de greata” fata de copilul de taran care a fost, desi “era misto cand eram mic. Capu-n sus, ma invarteam pana nu mai puteam sta in picioare”, baiat elegant (“cand tii cu adevarat la o tipa, nu simti neaparat nevoia sa i-o pui. Am io o teorie, ca abia singuratatea in doi e deplina”), care cam “seamana cu Cioran asta: maica-mea zice ca am iesit la nastere cu curul” si care – precum Bisisica micului Moromete – “de fiecare data cand ma roaga cineva ceva frumos, io fac tot posibilul sa fac pe dos”. Apropo de Bisisica, in cuvantul de prezentare a autorului, Radu Cosasu (chiar el!) afirma ca Sorin Stoica are o “ureche muzicala de clasa lui Ilie Moromete”: “Dupa auzul meu de bucurestean, prin auzul literar romanesc n-au mai trecut melodii ca astea, ale lui Jul, baiatul directorului de la scoala din Baltestii Campeniului”.
Bun. Asa o fi, dar eu il astept cu nerabdare pe acel Sorin Stoica dedicat istoriilor orale.
*) Sorin Stoica, Dincolo de frontiere, Editura Paralela 45, 193 pag.