Unul dintre cele mai interesante debuturi ale anului în curs îl reprezintă, se poate prevedea de pe acum, cartea lui Stelian Müller, “Aerostat”. Nume aproape necunoscut la nivel național, încă tânărul scriitor (născut în 1977) e o prezență constantă, deși discretă, în cadrul celor mai importante cenacluri și cluburi de lectură clujene din ultimii ani – grupate în jurul lui Ștefan Manasia și a revistei “Tribuna”. Nu-i de mirare că volumul lui a intrat în folclor ca premiant pe lista de așteptare a editurilor de vreme ce formula însăși e problematică. Luată de toată lumea drept “proză” (dacă nu mă înșel, aceasta e și categoria pentru care i s-a acordat premiul pentru debut la Festivalul Ars Amaris de la Reghin), cartea lui Stelian Müller adoptă maniera jurnalului, însă trebuie citită mai degrabă ca… poezie. Într-o succintă dar frumoasă postfață, Rareș Moldovan are dreptate să observe câteva înrudiri de stilistică dintre Constantin Acosmei și debutantul clujean.
Placheta de nici o sută de pagini, compusă dintr-o serie de notații concentrate, reține din formula jurnalului mai degrabă convenția decât rigoarea cronologică strictă. Aproape la fiecare cinci pagini, ciclul anual pare să se reia într-o logică destul de aleatorie: sunt “săltate” nu doar zile (reținute fără datele lor exacte), ci luni întregi. De cele mai multe ori, mica dare de seamă din dreptul unei zile nu se deosebește de “starea” pusă sub semnul întregii luni. În fond, “Aerostat”-ul lui Stelian Müller e o colecție destul de eteroclită de senzații și de stări aproape banale, transcrise de scriitor într-o manieră atât de personală, încât pot fi citite, la rigoare, independent una de cealaltă. Ceea ce le unește, transformându-le însă în mici perle de poeticitate, e laconismul expresiei, fina (auto)ironie și, poate în primul rând, enormul simț senzorial.De altfel, cartea luată în ansamblu ia aspectul unui jurnal de meteorologie, în care, însă, precizia și obiectivitatea observației sunt înlocuite de un barometru strict subiectiv. Personajul central din “Aerostat” nu-și consultă niciodată ceasul pentru a afla ora exactă, ci preferă să bâjbâie printre senzații ziua în amiaza mare – ceea ce-i dă, inevitabil, alura unui lunatic diurn: “Lumina îngălbenește turnul catedralei, apune soarele”; “Lumină puternică, înseamnă că e amiază, piatra din turla catedralei e îngălbenită”. În multe zile sau chiar luni, personajului din “Aerostat” nu pare să i se întâmple ceva mai demn de consemnat decât fluctuațiile de temperatură, deplasarea norilor sau modificarea în intensitate a soarelui. Mai surprinzător e că acestea nu sunt înregistrate ca fenomene distante, ci ca realități cât se poate de tangibile: “Cer albastru, dacă întind mâna îl ating”, notează undeva scriitorul. Astfel încât, deși nu depășește niciodată cadrul strict al realului și a notației minimaliste, un ciudat halou de metafizic plutește deasupra fragmentelor din “Aerostat”. Ceva din maniera lui Mircea Ivănescu transpare în această intimitate calmă, aproape domestică, cu cele mai îndepărtate fenomene astrale, precum și în capacitatea de a le surprinde modificările infinitezimale. Un excelent poet e Stelian Müller în câteva pasaje stinghere, aparent simple, dar pline de miez: “În după-amiaza asta, cerul e o pictură prăfuită, uitată în colț”; “În centru, înainte de izbucnirea furtunii, aerul era dulceag, de nerespirat, cerul era gălbui, lipit de pământ”; “Soarele a inundat cerul și băltește pe el”; “Un soare fără căldură undeva pe trotuarul îngust”; “O pată albă în fereastră, cerul”.
Ciudat e că această ființă-termometru evaluează meteorologic nu doar fenomenele naturale, ci și relațiile cu obiectele sau cu persoanele din jur (ba chiar cu sine). Astfel încât, în ciuda fragmentarismului, volumul devine o tot mai coerentă autobiografie scrisă exclusiv din unghiul senzațiilor. Din întâlnirile cu ceilalți, personajul din “Aerostat” nu reține mai mult decât culori, forme sau atingeri discrete – înregistrate, toate, aproape paroxistic: “Umbrele celor două fete s-au întins pe caldarâmul ud. În stradă e liniște și copaci fără culoare. La un moment dat, Eva mi-a atins cotul din greșeală și tot trupul mi s-a crispat”. Cel mai expresiv sunt surprinse, însă, întâlnirile senzoriale cu sine – în măsura în care efectul de surpriză se construiește aici împotriva tonului egal al scriiturii. Omul lui Stelian Müller își ia permanent temperatura sentimentelor, ca și cum accesul direct, din interior, la ele i-ar fi blocat: “Astăzi pe stradă mi-am simțit în nări mirosul sărat al buzelor”; “Îmi ating fața cu degetele, o simt ca o mască”.
Dacă ar fi să parodiem puțin jargonul diagnosticelor medicale, s-ar putea spune că personajul din “Aerostat” suferă de hipertrofie senzorială cronică, de vreme ce percepe, aproape obsesiv, unde energetice insesizabile cu ochiul liber. Pe cât e de apatic, de retractil și de inconsistent psihologic, pe atât e acest “om fără însușiri” de sigur pe el în imperiul senzațiilor. De aici, prospețimea și ingenuitatea ieșită din comun a multor pasaje din “Aerostat”, care par să testeze limitele celor mai banale percepții. Pozând tot timpul într-un Cristofor Columb al senzorialității, Stelian Müller se amuză să se aventureze în zonele ei exotice: “Îmi place ca după ce iau ibricul cu cafea fierbinte de pe chiuvetă, să-mi pun degetele pe metal și să simt căldura rămasă. Cred că e un gest care merită făcut”. Dimpotrivă, alteori prospețimea notațiilor provine tocmai din curajul de a transcrie, frizând absurdul sau tautologicul, percepții de tot elementare. Căci de curaj – ornat cu multă autoironie și simț al șarjei parodice – e nevoie pentru a mai putea consemna “Ce cald e soarele!” sau “Sunt pe trotuar, mă gândesc «Vine vara, coace grânele»”.
Toate aceste fragmente de jurnal cu sclipiri poetice ar rămâne, însă, pur experiment dacă în relieful lor nu s-ar întrevedea o dramă reală. Mai mult decât un simplu aventurier al percepțiilor de tot soiul, personajul din “Aerostat” pare să se agațe de ele ca de un colac de salvare. Tocmai nisipul mișcător al senzațiilor rămâne ultima garanție a lucidității pentru un ins tot timpul predispus la marele înec în autism. “Încerc să-mi păstrez capul limpede”, exclamă el la un moment dat. De aici paradoxul că această personalitate predispusă la un safe mode al existenței (deși are, teoretic, toate funcțiile vitale active, preferă să și le economisească la maxim), posedă totuși o sinceritate aproape brutală a senzației. În umbra contemplativului abulic e de ghicit întotdeauna un nevrotic.
Păcat doar că, publicată la o editură fără mari resurse, cartea lui Stelian Müller are toate șansele să rămână necunoscută atât publicului mai larg, cât și criticilor. Căci, dacă nu se vor împiedica în prejudecățile de gen literar, aceștia din urmă vor trebui să identifice în “Aerostat” debutul unui scriitor original, cu nimic îndatorat temelor literaturii de azi.
Stelian Muller, “Aerostat”, Editura Galaxia Gutenberg, Cluj-Napoca, 2011