Un oraș civilizat nu înseamnă doar blocuri și bulevarde asfaltate, cum am auzit deseori, este reprezentat și de instituții adecvate civilizației. Cel mai edificator exemplu l-a constituit puterea romană, care a sădit modelul Romei în orice ținut cucerit, inclusiv pe meleagurile noastre. Prin ce anume se definea modelul impus? Prin drumuri pietruite, apeducte, teatre, băi și hipodroame, ce au existat până și în cea mai măruntă localitate din spațiul devenit românesc. Invaziile hunilor, slavilor și a altor sălbatici, precum și stăpânirea otomană au șters fizic și din mentalitate modelul roman, păstrat, însă, în centrul și în vestul continentului european. Când elitele strămoșești s-au trezit din letargie, prin Cantemir și învățații Școlii Ardelene, au priceput imediat ce trebuie făcut: recuperarea latinității prin lexic și prin revitalizarea modelului roman. Urmașii lor din prima jumătate a secolului al XIX-lea si-au îndreptat privirea și pașii spre capitalele strălucitoare, spre Paris, Roma, Viena și Londra, un vis de alchimist nebun încolțind în mintea lor luminată: transmutația târgurilor primitive nord-dunărene în orașe de tip roman. Fiii rătăciți în beznă un mileniu și jumătate trebuiau să se reîntoarcă la sânul matern. Oamenii providențiali, unii străini prin naștere: Kiseleff, pașoptiștii, Cuza și Carol I deschiseseră ori deschideau larg porțile să pătrundă lumina veche-nouă a Occidentului. Timpul venise.

Cu puține luni înainte de discuțiile ce au condus la fondarea primului partid politic din România, PNL, în toamna anului 1874 au demarat și cele referitoare la înjghebarea unui club elitist, Jockey Club. Casa generalului anglo-otoman Sir Stephen Bartlett Lakeman din strada Jenei a fost gazda ambelor evenimente, cu o precizare, părinții români ai Jockey Club erau mari boieri în relativă opoziție față de național-liberali. Se deduce limpede că englezul a căutat să polarizeze ambele tabere, ajutat fiind și de consulul britanic, colonelul Hussey Crespigny Vivian, al treilea baron Vivian (după unii Dering Majendie Vivian). Era procedeul determinant pentru existența și expandarea Imperiului Britanic: crearea de loji masonice credincioase Ritului Scoțian sau de cluburi elitiste, în care să fie cuprinși suveranul, prinții, clasa oligarhică și – din oficiu! – toți diplomații  străini… Firește, cei doi englezi nu aveau habar de scopul urmărit de români, recuperarea modelului roman, vor înțelege în timp, când inițiații s-au îndepărtat de ei. Fuseseră doar preoți și odată primind botezul, în 8 ianuarie 1875, cei botezați au pornit pe alte drumuri, principial separate, dacă nu ostile. La început, clubul „crescătorilor de cai pur-sânge” număra 95 de membri, toți unul și unul, aleși cu un procedeu draconic: un singur vot contra anula șase voturi pentru! Președinte a fost desemnat Carol I, ca suveran. Conform regulamentului britanic, membrii corpului diplomatic erau admiși fără balotaj, iar diplomații în trecere prin București se bucurau de statutul de membri temporari. Cotizația, și ea exclusivistă, se ridica la circa 250-300 franci pe an.

Primul sediu a fost în casa lui Ioan Lahovary de pe Calea Mogoșoaiei, intrarea făcându-se prin impozanta Kapusi Pașa. Mai târziu, după construirea superbei clădiri High Life în conformitate cu planurile lui Leonida Negrescu, sediul și-a găsit un nou adăpost. Locuri pentru antrenamente au fost alese pe o proprietate a Ghiculeștilor în satul Pantelimon și platoul Cotroceni, iar pentru exerciții hipice un spațiu din satul Băneasa, nu departe de al treilea rond de la Șosea, aflat în proprietatea primarului Capitalei, viitorul general Manu. Prima herghelie de cai pur-sânge englezești a fost înființată la Copăceni, proprietate a soției sale, din ințiativa  generalului Lakeman, care a obținut și numirea fiului său vitreg, George Emanoil Filipescu, în comitetul de organizare a curselor. După decesul generalului englez și dăruirea Domeniului Copăceni principesei Maria de către fiul său vitreg, herghelia a intrat în posesia viitoarei regine. Cu membri atât de sus-puși, dispunând de o bază materială excepțională, Jockey Clubul bucureștean a beneficiat în anul 1906 și de ajutorul Regelui Carol I, care își va organiza o herghelie la Scroviștea (Bălteni), ca să-și extindă suprafața cu 52 de hectare, extindere cerută imperios de arhitectul Ioan D. Berindey, care studiase hipodroamele pariziene și care începuse în 1905 construirea primului hipodrom „pe locul generalului Manu de 8 ha”.

Restaurantele, grajdurile și dependințele cereau mult spațiu… Construcția, inaugurată cu fast în prezența Familiei Regale în 1908, era de o eleganță aparte, regală, ce o depășea pe cea a modelelor franceze, între care se detașa Hipodromul Longchamp. Rezistența copertinei în consolă a fost verificată personal de arhitect, care a urcat pe ea însoțit de un regiment de cavaleriști… Frumusețea clădirii va fi remarcată și de ilustrul aviator Louis Bleriot în 14 octombrie 1909, când, la insistențele lui George Valentin Bibescu și cu acordul lui Alexandru Marghiloman, care cheltuise o avere pe îngrijirea ierbii, avea să facă o demonstrație aviatică pe noua arenă, la care, în afara celor 5.000 de invitați din tribună, au fost prezenți circa 40.000 de bucureșteni. Iarba a fost stricată, dar faima hipodromului ajungea la Paris dusă de însuși Bleriot.