“Îmi dau seama – spune într-una din cele O sută de scrisori
din Paris*Lucian Raicu – (…) că, în cuprinsul acestor
însemnări nutrite de viețuirea mea franceză, nu i-am rostit încă
niciodată numele; o făcusem de mai multe ori în cărți și articole
din viețuirea mea românească – ades tangente, tocmai, temei «a citi
și a scrie» – o temă centrală a meditației blanchotiene. Vorbisem
în scrisorile «pariziene» despre mai toți marii critici și eseiști
francezi în a lor gândire asupra «spiritului creator», Bachelard și
Poulet, Roland Barthes și Marthe Robert” (p. 302). Nu însă, nu încă
și despre Blanchot. Astfel că fără amânare criticul român va
îndrepta această impardonabilă lacună, pe care o constată fără să
și-o poată explica. O va îndrepta în felul său caracteristic,
deschizând câte o carte a lui Blanchot și răsfoind, citind,
revenind, recitind pagini din ea.
Formula contribuțiilor radiofonice ale lui Raicu la RFI
e dată aici. E vorba despre niște însemnări în ambianță pariziană
și franceză, cu deschideri în varii direcții și către epoci
diferite, urmând un același fir al meditației asupra scrisului.
Aceste tablete puțin mai extinse, numite scrisori și puse sub
titlul precedenței ionesciene, sunt inițial niște manuscrise
aproape indescifrabile, scurtate și redactate, ba chiar și
dactilografiate de comprehensivul Alexandru Papilian. “Nici măcar
asta nu știam, cum atâtea nu știam”, își evocă autocritic Raicu
începutul odiseei lui radiofonice, pentru a completa, cu o modestie
șfichiuitoare în obrazul știutorilor de toate: “doar să încropesc
stângaci și nesigur de mine «ceva», în fine, «despre literatură»”
(p. 281).
Ar fi relativ ușor să-l transformăm pe Critic într-un personaj
și să-i urmărim evoluția scrisă-vorbită-retranscrisă în lumina unor
gesturi și reacții pe care le considerăm definitorii. Modul acesta
de a decupa un profil e deosebit de plastic – și G. Călinescu, de
exemplu, l-a utilizat copios și strălucitor pe toate întinderea
Istoriei sale. În cazul lui Lucian Raicu, o astfel de
abordare n-ar duce prea departe. Și aceasta fiindcă și cel mai
“neînsemnat” alineat din scrisul lui se desprinde – cu o anume
dificultate – dintr-un interior al gândirii ce se tatonează
și se chestionează, intră în propria ecuație și se expune prin
scriitură. Mai nimic din terenul biografic nu are portanță în O
sută de scrisori din Paris; chiar dacă, din loc în loc, autorul
introduce paranteze confesive și face referințe la realitățile
ceaușiste lăsate în urmă. Viața lui Lucian Raicu a fost mai curând
o sumă de cărți esențiale și o suită de (re)lecturi și (re)scrieri
decât o biografie compusă dintr-o “viețuire” românească și una
franceză.
Dar să nu sar dintr-odată la concluzii. Lecturile în viteză și
graba de a înțelege, interpreta și evalua o carte îi sunt destul de
suspecte acestui critic ultrareflexiv, care citește
lentement pentru a nu-i scăpa nimic din ponderea și
iradierile textului. Dacă subîmpărțim aceste (formidabile) scrisori
în funcție de simptomele culturale care îl bucură sau, dimpotrivă,
îl deprimă pe autor, vom observa nu fără surprindere că a doua
coloană e mult mai bine ilustrată. Despre Lucian Raicu s-a spus și
s-a repetat că este un critic preponderent afirmativ, “bun” cu
scriitorii și produsele lor, rareori dispus la execuții simbolice
ori măcar la disocieri valorice în interiorul operelor analizate.
Observația e corectă, dar ea se cere acum completată prin
nu-urile pe care colaboratorul RFI le spune îndeajuns
de răspicat și de frecvent. “Blândul” Raicu se dovedește pe aceste
spații mai mici un spirit critic deloc concesiv și un ironist (un
polemist) a cărui aciditate se pierdea în masivitatea cărților
românești. Pe lista lui neagră, ca să zic așa, figurează cam tot
ceea ce, vorbind în numele literaturii, o trădează. Și anume,
emfaza, poza, inautenticitatea, grandilocvența școlărească ori
academică, dilatarea și diluarea (acestea merg bine împreună),
termenii pretențioși folosiți pentru a epata și exprimările
prețioase, toate acele cuvinte uzate utilizate în exces de către
“fabricanții de literatură”, câte o “biată formulă” ce ar vrea să
tranșeze un caz artistic complex (cum e teatrul antiteatru
al lui Ionesco), termenii clișeizați, insuportabili lui Raicu fără
ghilimele însoțitoare și recontextualizarea plus resemantizarea
lor, banalitățile exasperante și scleroza limbajului, locvacitatea
și facilitatea, răsfățul verbal… Și încă: morala
instituționalizată și Valorile expuse în vitrină de o societate
bien-pensante, așa-numita lume bună, “cu fratele Claudel în
frunte”, viața literară, cel mai adesea un infern meschin, și
însăși instituția Literaturii. Manipulările, încolonările și
recuperările politice, mesianismele mistificatoare, lecturile
ideologic-suspicioase. Apa de ploaie a dizertațiilor pe câte o temă
dată, flecăreala și impostura “specialiștilor”, frenezia celor ce
vorbesc sau scriu “numai pentru a-și exersa organul
vorbirii-scrierii”. “Știutorii” afectați-îngândurați care nu se mai
obosesc să și citească, oamenii nemaipomenit de serioși care
știu multe și totodată știu ce vor (Raicu rulează verbul a
ști cu o ironie tot mai ascuțită), savanții încruntați, excesiv
cantonați în metodologiile lor. Cei care nu fac decât să dea note,
să traseze tendințe, să listeze clasamente; cei care se străduiesc
și, în optica lor, și reușesc să reducă multiplul, imprevizibilul
și viul literar la schemele lor prescriptive; cei prea
pătrunși de misia lor, dincolo de gradul zero al autenticității.
Perspectiva extrem de largă a lui Lucian Raicu și câmpul lui de
receptare, amplu, nu includ, ci exclud toate aceste falsificări. La
nivelul limbajului: “Slăbiciunea cuvintelor, uzura, scleroza
limbajului, caracterul convențional al cuvintelor «scrise», clișeul
și banalitatea exasperantă a locuțiunilor și sintagmelor limbii –
iată demonii meschini ai literaturii care se ia în serios, cu ei
luptă, pe ei îi înfruntă, cu această ruinătoare degradare și
devitalizare a limbajului are de-a face Nathalie Sarraute” (p.
225). Și în sistemul cultural, pe diferitele paliere ale lumii
profesional-literare: “Un mod de a fi (…) atât de deosebit de al
altora, cercetători și profesori și critici și eseiști și ditamai
specialiști și experți care, spre a parafraza vorba unui polemist,
iubesc pe viață și pe moarte nu atât literatura, cât,
desigur, catedra de literatură. Catedra – funcția, autoritatea,
într-un cuvânt: Puterea.” (p. 282).
Iată o decodare pe care o vizează și Norman Manea când
vorbește, în fragmentul reținut pe coperta a IV-a, de
incompatibilitatea criticului “cu măsluitorii de vorbe și cu
puzderia de paznici și profitori ai Puterii”. În totalitarismul de
amândouă culorile, Raicu identifică și radiografiază tentativele
repetate, sistematice de desfigurare a sensurilor. Dar nici în
contextele nedistorsionate ideologic, raportul cu limbajul și
simpla determinare lingvistică nu sunt deloc relații simple și
“căldicele”. Dacă textul literar are atâta substanță câtă poate
genera un scriitor adevărat, “moartea expresiei” e un risc pe care
îl înfruntă și cei mai mari creatori. E ceva surprinzător (pentru
mine) de avangardist și de revoluționar în scrisul altfel pașnic al
lui Lucian Raicu: un efort continuu de a disloca depunerile
propriului limbaj critic și de a curăța, iar și iar, terenul pentru
un nou demers analitic. Autorul rupe metodic ceea ce tinde
să vină de-a gata, prefabricat, clișeizat; și schimbă constant
unghiurile și registrele, pentru ca apropierea de temele esențiale
să nu fie ratată. Nu o culturalizare prin corecție pedagogică, în
mod forțat și în notă pedantă, ci un proces deschis și cât mai
firesc, o respirație naturală, o apropiere ca de la sine
făcută.
Criticul-publicist va fi, prin urmare, de partea tuturor
acelor actori ai literaturii care făcându-și rolul nu trișează nici
cu publicul, nici cu ei înșiși. Îi plac în mod vădit “neortodocșii”
(Mauriac, de pildă, bătrânul catolic imprevizibil în opțiuni și
gusturi); și este alături de cei care, oriunde și oricând, iau
lucrurile și frazele în serios. Între Sartre și Camus, Sartre și
Soljenițîn, Paul Claudel și Antonin Artaud, nu e deloc o surpriză
că Lucian Raicu optează pentru termenul neînregimentat, mai liber
și mai autentic. Mai scriitor.
De la un nivel în sus, a fi scriitor este condiția suficientă
pentru acest împătimit cititor. Tolstoi e Tolstoi. Hugo “nu putea
face altfel, ar fi încetat să fie ce era și știa bine ce era”.
Contrazicerile, dezicerile, schimbările la față ale lui Ionesco
nu-i anulează coerența de adâncime. Cărții ultime și neterminate a
lui Camus nu-i lipsește nimic, textul născându-se ca prin miracol
“perfect” (ghilimelele non-ironice, doar nonconformiste ale lui
Raicu), “cum e tot ce-n lume e cu adevărat născut iar nu făcut”. În
schimb, la Proust, cearșafurile de adăugiri nu țin niciodată de o
“complicație elaborată”, fiind dictate numai de “respirația
lăuntrică a frazei”, de tonul “imperial” proustian. Astfel că și
Proust e Proust, într-o determinare până la urmă tautologică, atât
de grăitoare…
La contactul cu marii creatori, români și străini, scriind la
“aceeași mare Carte, cartea Vieții”, Lucian Raicu se scufundă pur
și simplu în lumile lor, explorându-le dimensiunile ilimitate – și
asimilându-se, pe rând, cu poetici foarte diferite. Adâncimea
criticii sale, ca foraj exterior developat în parcurs interior, a
fost remarcată de colegii de breaslă. Mai puțin, această mobilitate
uimitoare a gândirii receptoare, o gândire ce alternează toate
fazele (de la clasicismul valorilor canonice la avangardismul
perturbator și dislocant) pentru a pune obiectul artistic în cea
mai bună lumină. Să mai vedem un fragment revelator, despre
Nathalie Sarraute: “Din doar vorbite, cuvintele și expresiile
tipice limbii franceze devin «vorbitoare». Cuvintele au avut
dintotdeauna un rol important în opera lui Nathalie Sarraute, o
scriitoare care literalmente le «vede» chiar în timp ce le aude.
Sensibilitatea sa față de țesătura limbajului vorbit pare să nu
cunoască limite. Prin mijlocirea ei și aproape numai a ei, lumea se
vede cu o acuitate extraordinară.” (p. 219). Și să-l întoarcem
acum, ușor, asupra unui mare critic:
Din doar scrise, cuvintele și expresiile devin “scriitoare”.
Cuvintele au avut dintotdeauna un rol important în opera lui Lucian
Raicu, un critic care literalmente le “aude” chiar în timp ce le
scrie. Sensibilitatea sa față de țesătura limbajului (re)generativ
pare să nu cunoască limite. Prin mijlocirea lui Raicu și aproape
numai a lui Raicu, literatura se vede cu o acuitate
extraordinară.
*) Lucian Raicu, O sută de scrisori din Paris,
selecție de Livius Ciocârlie, prefață de Vasile Popovici, Editura
Cartea Românească, București, 2010, 320 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este
conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea
București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut
cronica literară în Adevărul literar și artistic
(1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009).
Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură,
Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete
critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și
Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe
portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum
laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D.
Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de
Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii
Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei
Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie.
Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului
Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de
literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică
și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București);
Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de
literatură romånă.