Am mai vorbit în această rubrică despre ucronii, cel mai recent despre o carte din spațiul german al cărei subiect era supraviețuirea Republicii Democrate Germane. Tot un fel de ucronie este și cartea care ne preocupă astăzi, primul roman al lui Timur Vermes*). Doar că nu se modifică istoria și evenimentele, ci un personaj malefic apare în alte vremuri, pe cale să nască prăpăd similar. Născut în 1967 la Nurnberg, dintr-un tată fugit din Ungaria după revoluția din 1956, Vermes este jurnalist, iar acest roman de debut s-a vândut în aproape un milion și jumătate de exemplare, urmează să fie tradus în douăzeci și opt de limbi, a stârnit entuziasm și critici și se pare că va fi ecranizat.
În Berlinul anului 2011, pe un maidan (mai există și la case mai mari!) se trezește… Adolf Hitler, nevătămat, în vârstă de 57 de ani, dar singur cuc. În uniforma sa hilară, care stârnește zâmbete, e privit cu condescendență. Înțelege că s-a sfârșit războiul, dar nu știe cât de mult s-au schimbat oamenii și nu prea mai recunoaște orașul. E descoperit, figura lui surprinde pe toată lumea, dar toată lumea este convinsă că e un fantastic comendian, care a intrat pe deplin în pielea celebrului personaj – înfățișare, vorbire, frazare, gesturi, stereotipuri, idei.
„Următoarele zile și nopți aveau să fie pentru mine o grea încercare. În condiții nedemne, adăpostit precar printre publicații îndoielnice, tutun, zaharicale și cutii de băuturi, noaptea chircit pe un scaun curățel, dar nu din cale afară, a trebuit să recuperez evenimentele ultimilor 66 de ani, fără să trezesc prea multă atenție nedorită. Căci, în vreme ce alții și-ar fi bătut capul inutil ore în șir, ba chiar zile întregi cu întrebări de natură științifică, cu dezlegarea misterului acestei fantastice și inexplicabile călătorii în timp, mintea mea metodică era în măsură să se adapteze condițiilor date. În locul unei jalnice lamentări, creierul meu prelua noile informații și cerceta situația. Cu atât mai mult cu cât – pentru a anticipa puțin – condițiile schimbate păreau să ofere considerabil mai multe și mai bune posibilități. Astfel, avea să se arate că in decursul ultimilor 66 de ani numărul soldaților sovietici pe teritoriul german și mai ales în zona Berlinului se redusese substanțial. Se pleca acum de la o cifră între 30 și 50 de oameni, situație în care am recunoscut fulgerător o șansă de succes mult îmbunătățită pentru Wehrmacht, în comparație cu ultima estimare a statului meu general de circa 2,5 milioane de soldați inamici doar pe frontul de est.
Prin urmare, preț de câteva secunde m-am gândit chiar că am fost victima unui complot, a unei răpiri în timpul căreia serviciul secret inamic îmi înscena o farsă complicată, pentru a-mi smulge astfel, împotriva voinței mele de fier, secrete prețioase. Dar doar cerințele tehnice pentru crearea unei lumi complet noi în care să mă pot mișca în voie – această variantă a realității era chiar mai ireală decât realitatea pe care o descopeream în fiecare secundă, pe care o simțeam și o vedeam. Nu, lupta trebuia să se dea în acest bizar Acum și Aici. Iar primul pas spre luptă este în continuare documentarea.
Nu e greu de imaginat că strângerea celor mai noi informații certe, în lipsa infrastructuri de bază, genera probleme majore. Iar premisele erau destul de proaste: în ceea ce privește politica externă, nu dispuneam nici de Ministerul Apărării, nici de cel de Externe, iar în privința politicii interne, din păcate, deocamdată nu se putea realiza o legătură cu Poliția Secretă. Iar vizita la bibliotecă mi se părea riscantă într-un viitor apropiat. Prin urmare, eram nevoit să mă bazez pe informațiile adunate din numeroasele publicații a căror seriozitate nu aveam, desigur, cum s-o verific, precum și pe afirmații și frânturi de discuție surprinse de la trecători. Prin bunăvoința vânzătorului de ziare dispuneam și de un aparat de radio funcțional, care datorită progreselor incredibile ale tehnicii fusese redus la o dimensiune minusculă – doar că deprinderile Radiodifuziunii Germaniei Mari se schimbaseră dramatic din 1940 până acum. Imediat după pornirea aparatului se auzea un zgomot infernal, deseori întrerupt de o vorbărie incredibilă și greu de înțeles. Conținutul nu se schimbase în esență, doar alternanța dintre zdrăngănit și vorbărie sporise. îmi vin în minte încercările mele preț de câteva minute de a desluși zgomotul făcut de acea minune a tehnicii, în zadar, așa că am închis aparatul îngrozit. Am rămas șocat și nemișcat cam un sfert de oră, înainte să mă hotărăsc a-mi amâna pentru moment eforturile radiofonice. Așa că, până la urmă, m-am întors la mărturiile din presa existentă, a cărei țintă primordială nu a fost nicicând și nici acum, bineînțeles, nu are cum să fie relatarea adevărului istoric.”
Proprietarul chioșchiului de ziare cheamă un canal de televiziune care miroase succesul, îl angajează pe loc pe bărbatul care își spune Hitler, iar urmările sunt incredibile. Nu numai că „prestația” comediantului este apreciată de telespectatori și de critici, dar succesul e formidabil pe internet și Youtube, pe care, firește, Hitler încă nu le înțelege. E numit „Năucitorul Youtube-Hitler”. Nu-și iese niciodată din rol. „Nu poți câștiga pe nimeni de partea ta, dacă nimeni nu te ascultă.” Spune Hitler. Neonaziștii îl percep ca pe o amenințare, îl bat măr, dar Hitler supraviețuiește, fel și fel de alte partide iau legătura cu el în spital, pregătite să și-l asume pentru propagandă. E cumva cam în perioada anilor 20, premergătoare ascensiunii sale la putere, comparațiile sunt dureroase pentru cititor. Hitler nu glumește o clipă. Iar puterea sa de seducție a rămas intactă, mai ales în rândurile tinerilor. Se pregătește să scrie o nouă carte, poate să înființeze un nou partid. Hitler ajunge să-i învețe pe germani: „Poate părea dur, dar nu avem voie să privim vărcărindu-nbe spre trecut, ci învățând din el. Greșelile nu se întâmplă ca să ne pară rău de ce s-a întâmplat, ci pentru a nu le repeta.”
„Am vrut să arăt că Hitler ar fi avut astăzi în societatea noastră democratică aceleași șanse de succes ca pe vremuri, doar că în alt fel”, spune Timur Vermes, care spune despre romanul său că ar fi unul „picaresc” („schelmenroman”). În germană însă, „schelm” înseamnă, referitor la o persoană, naiv, comic, simplu. Până și criticii evrei ai romanului scriu despre un „mesaj moral”. Într-un fel, e un roman avertisment, pentru că Hitler descris de Vermes e un jucător de succes și oricând poate apărea un alt jucător de succes.
*) Timur Vermes – Ia uite cine s-a întors, Editura RAO, traducere de Liana Mihăilescu