Sticloasă iarnă, o văd, iarnă de soare;
Sarea Mării Sarmatice s-a depus iar pe fund,
Transpirând din pământ, pe clădiri, pe copaci.
Pești uriași?
Departe, sondorii sparg crusta, țîșnește
Negrul puternic și cald, negrul viu;
Sticloasă iarnă, de sare…
Tată, taie un copac, un stejar cu ciori țepene,
Încrustate-n gheață, ca florile-n ocne,
Sparge, tată, un copac și arde-l în casă.
Undeva, un copil mic cîntă la pian.
Degetele lui, chibritele, aleargă pe clapele sticloase,
Mai pe note, mai pe dinafară, sideful zăpezii topind.
Vai, prin coridoare de sare te uit, iubitul meu,
Mereu mai mult, mereu mai mult te uit,
Sarea se lipește de mine, se încheagă pe piele –
Stalactite și bolți de sare, coridoare sarmatice.
Din volumul Aurora Cornu, Distanțe, Editura pentru literatură, București 1962