O prejudecata, la care apeleaza toata lumea, cand nu intrezareste solutia unei probleme – chiar si persoanele deprinse sa nu lase nimic din ce-ar putea face ele in seama altora – e ca problema o rezolva timpul. Cand scriu, cu un plus de bunavointa, fata de confratii cu maniere judiciare, despre pictorii “care ar merita mai mult”, comentatorii fenomenului cultural recurg si ei, parca depasiti de consecintele unui astfel de angajament amiabil, la “dreapta judecata” a timpului.
Timpul insa, in absenta unui mecanism social complex de valorizare a lucrului de arta, face ce stie el mai bine sa faca: erodeaza produsul si memoria, lasa locul liber. Timpul etajeaza corect valorile, numai daca sistemul de valorizare e acoperitor si operational. Locuintele micii burghezii, care gazduiesc de multe decenii si, in multe cazuri, de mai bine de un veac tablourile pictorilor de valoare medie, le-au asigurat acestora doar cele mai modeste resurse in lupta cu timpul. Incalzite indeobste cu lemne si carbuni, “saloanele” si odaile caselor de colectii, dar si cele mai multe dintre conacele mai simandicoase au afumat picturile, pana in punctul in care nu le poti ghici mestesugul. Pictura lui Honoriu Cretulescu, de pilda, e inainte de toate o chestiune de bravura a pensulei si a paletei si abia in al doilea rand – si oarecum intamplator – de creatie. Linia europeana, pe care se asaza opera lui Honoriu Cretulescu, e Boldini-Eustatiu Stoenescu. La americani, un John Singer Sargent a inaltat dexteritatile de atelier national printr-un desen de virtuoz renascentist, pe palierul marii creatii. Eustatiu Stoenescu a deschis gustul marii burghezii pentru acest tip de spontaneitate a executiei – care in muzica trimite la Paganini – iar Honoriu Cretulescu e unul dintre artistii care au facut-o accesibila si celei mici. Uneori – iar portretul din anul 1939, pe care-l reproducem e un bun exemplu – panzele sale par un omagiu la G.D. Mircea, ceea ce, dac-am cunoaste mai atent si opera lui Mirea, e o virtute, nu o slabiciune.
Cat timp a fost prezent in viata artistica a Capitalei, criticii i-au comentat cu elogii de rand, dar si cu politicoasele rezerve cuvenite artistilor de-al doilea rang, expozitiile. Cat de retras a stat Honoriu Cretulescu dupa 1950 si pana in 1978, cand s-a sfarsit intr-un anonimat mai rau decat moartea, putem deduce si din faptul ca “Dictionarul” lui Octavian Barbarosa nu-i retine prezenta. Fiind, in esenta, un artist interbelic, pictura e si ea “interbelica”, definitorie pentru o epoca, nu pentru o viata. Cei care ii descopera tablourile sI le cumpara, mirati ca pot achizitiona o maiestrie atat de vadita, la niste preturi de nimic, ii preiau si legenda: era un artist imbracat cu mult gust, ce-si facea remarcata prezenta printr-o palarie fistichie, cat o umbrela. Enciclopedia lui Lucian Predescu retinea, din biografia sa, ceea ce la vremea respectiva, in 1940, conta la un pictor al momentului. Ca e bucurestean, ca a urmat Artele Frumoase si ca “originalitatea lui consta in tendinta de apropiere de romantism”, ca in tablourile “Restauratia” si “Marasesti-Oituz”. Nu cunosc compozitiile citate de Predescu, iar opiniile despre rolul jucat de acesti artisti de valoare medie in cultura romaneasca imi sunt temperate de putinele tablouri bune, cate am reusit sa vad si, in consecinta, nu pot sa apreciez cat de romantic putea fi un roman care semna panze cu o incarcatura fatal rebarbativa, pe subiecte din istoria apropiata. Mai ales ca la finele notitei, la “operele tipice”, Enciclopedia lui Lucian Predescu numara genuri, nu tablouri: Idile, Autoportrete, Portrete, Peisaje, Naturi moarte si Flori.
Portretul pe care vi-l infatisez – provenind din colectia Dumitrascu Bedivan – e al sotiei pictorului. O splendoare de femeie – ma simt tentat sa spun – dar si o splendoare de tablou. Cu o motivatie sufleteasca intensa, talentul izbuteste realizari exceptionale. Mai e un fapt ce merita a fi discutat, in cazurile in care artistul a staruit mult la cunoasterea modelului. Si, drept urmare a acestui travaliu, de rafinare a privirii si mijloacelor, a semnat mai multe imagini ale persoanei. In autoportrete si in portretele celor foarte apropiati, artistii cu o dotare medie au aratat pana unde poti reusi in arte cu multa munca. Poti reusi foarte sus! In efigiile unor persoane indelung studiate, pictori precum Honoriu Cretulescu ne conving ca nicaieri nu se vede mai bine harul ca in zugravirea de chipuri.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar