De multe ori m-am intrebat de ce melomanii tipici se bucura atat de mult sa reasculte un numar restrans de concerte si simfonii de zeci de ori, nefiind la fel de atrasi de ideea de a descoperi noi opusuri, fie ele chiar ale compozitorilor sau epocilor pe care le agreeaza.
M-am surprins si pe mine, uneori, ascultand aceeasi lucrare a nu stiu cata oara, relativ absenta, cu gandurile zburandu-mi in cu totul alta directie decat cea a muzicii. Totusi, atunci cand vrei sa asculti muzica cu adevarat si nu numai sa o lasi sa-ti gadile urechile in mod placut, intotdeauna o propunere repertoriala mai putin obisnuita sau macar o interpretare iesita din comun vor ramane argumente care te vor tine alaturi de acest atat de aparte segment al culturii, care are atat de putina nevoie de cuvinte pentru a fi explicat.
Concertul oferit de dirijorul Horia Andreescu alaturi de Orchestra de Camera Radio publicului din Studioul “Mihail Jora” al Radiodifuziunii a marcat o astfel de seara in care am ascultat muzica mai rar cantata, intr-unul din cazuri chiar o prima auditie datand de acum doua secole si jumatate. Prima lucrare i-a apartinut lui Leopold Mozart, tatal celebrului Wolfgang Amadeus, caruia – desi mai putini stiu – ii datoram o mare cantitate de muzica instrumentala si vocala, unele dintre lucrarile sale cu caracter pitoresc bucurandu-se din nou, in zilele noastre, de o anumita celebritate. Printre acestea se gaseste si Simfonia jucariilor, in care ineditul timbral este produs de apelul, alaturi de orchestra clasica, la o serie de instrumente preluate din lumea copiilor, care inveselesc atmosfera.
Surprizele au continuat printr-o prima auditie a unei lucrari ce dateaza din a doua parte a secolului al XVIII-lea, cand se presupune ca Andreas Schenker, compozitor nascut la Sura Mica, Sibiu, se afla la Paris, unde canta in diferite orchestre. Aceasta Simfonie a III-a ca si celelalte au fost descoperite de muzicologul Vasile Tomescu la Biblioteca Nationala din Paris si puse la dispozitia dirijorului Horia Andreescu, a carui curiozitate intelectuala a generat inregistrarea si intepretarea publica a acestor fermecatoare simfonii ce respira atmosfera clasicismului european.
Atractia serii a fost reprezentata insa de o lucrare de secol XX, Anotimpurile la Buenos Aires de Astor Piazzolla, reusita replica la Anotimpurile lui Vivaldi, in care am avut placerea sa ascultam un tanar violonist francez aflat in plina forma, cu o tehnica stralucitoare, cu un sunet pur si extrem de sugestiv, adaptandu-se perfect particularului opus al compozitorului argentinian. In intreaga creatie a lui Piazzolla, cuprinzand mai mult de 1.000 de lucrari, Anotimpurile la Buenos Aires au un loc aparte din cauza temei de la care pornesc, una din cele mai populare lucrari ale muzicii culte din toate timpurile. Si in cazul acestei piese, avem revelatia limbajului unic pe care l-a creat Piazzolla, atat de usor de identificat. Cu elemente eterogene si rebele (jazz, clasic, experimental), el a produs intotdeauna o muzica ce se supune pulsatiei fascinante a tangoului.
Seara s-a incheiat cu prima simfonie a lui Franz Schubert, lucrare de tinerete a autorului, care, desi rar cantata, trebuie sa recunoastem ca beneficiaza de acel farmec care domina intreaga creatie a autorului. Muzica rara cu Horia Andreescu – de ce nu ? Sala nu a fost goala, dar nici plina. Poate cine citeste aceste randuri, daca se simte vinovat de o oarecare comoditate intelectuala, altadata va veni la un concert cu un astfel de afis.