Horia C. Matei este de formație istoric, un împătimit al enciclopedisticii, domeniu pe care nu l-a abandonat niciodată. A fost redactor la Editura Enciclopedică, director al direcției Carte din Ministerul Culturii după 1989, iar din 1994, conduce Editura Meronia din București, specializată în publicarea de literatura enciclopedică.  Este autorul mai multor sinteze enciclopedice, între care O istorie a Romei Antice, Civilizațiiile Orientului antic, Enciclopedia Antichității, Enciclopedie de istorie universală. A elaborat articole despre România pentru o serie de enciclopedii germane – Meyers Enzyklopädisches Lexikon, Brockhaus Enzyklopädie, Bertelsmann Lexikon – , a fost consultantul de specialitate pentru ediția română a Enciclopediei ilustrate de istorie universală Reader’s Digest.

– Domnule Horia C. Matei, Editura Meronia pe care o conduceți de două decenii este una dintre puținele de la noi care și-au fixat programatic publicarea de dicționare și enciclopedii. Edițiile succesive – 12 pentru Enciclopedia statelor lumii, 6 pentru Enciclopedia Antichității reflectă interesul trezit la public. Probabil că sunteți unul dintre puținii care ne pot spune ce înseamnă literatura enciclopedică și care este rolul ei în societate.

– Literatura enciclopedică s-a cristalizat ca domeniu distinct la începutul epocii moderne, în momentul când societatea europeană a simțit nevoia ordonării și sistematizării informației tot mai bogate acumulate în diferitele domenii, în paralel cu impulsul ierarhizării acesteia, dar și al stabilirii de punți de comunicare între diverse sectoare ale științei și culturii. Încercări timide în acest  sens întâlnim încă din Antichitate și Renaștere, secolul XVIII constituie însă data nașterii acestui capitol distinct al civilizației Gutenberg. Nu întâmplător apariția primelor mari enciclopedii universale, ordonate alfabetic, în zeci de volume, s-a produs în spațiul francez, englez și, apoi, german.

– A contat faptul că franceza era în sec. XVIII lingua franca în spațiul cultural și diplomatic  european?

– De aceea a și fost atât de mare impactul enciclopediei lui Diderot și D’Alembert. Anul acesta Franța a serbat cu fast 300 de ani de la nașterea lui Denis Diderot, cărturarul care și-a consacrat 25 de ani din viață realizării celebrei Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, prima radiografie coerentă a cunoașterii. Nu a fost prima enciclopedie, dar a fost cea dintâi realizată dintr-o perspectivă laică. Marele ei succes (17 volume de text, 11 volume de planșe, realizate între 1751 și 1772 de peste 160 de autori, între care condeiele lui Voltaire, Rousseau), în pofida marii opoziții din partea puterii politice din epocă, dar mai ales a celei ecleziastice, a venit din identificarea cu un instrument menit, prin supunerea întregii cunoașteri criticii rațiunii,  să contribuie  la impunerea toleranței, umanității, egalității oamenilor. Și a contribuit la răspândirea acestor idei în rândurile elitei intelectuale din întreaga Europă.

– De aceea a devenit un simbol al Epocii Luminilor?

– Într-adevăr, era simțită, atât de către adepți, cât și de către opozanți, drept un simbol al epocii Luminilor, deși termenul a fost mai târziu forjat.  S-a spus, în acest sens, că  Revoluția Franceză poate ar fi avut loc și fără Enciclopedie. Dar, generată doar de cauze politice sau economice, nu ar fi fost și purtătoarea unei filosofii, a unei noi  concepții de viață, prin care spiritul european să se emancipeze de dogmele Evului Mediu.

– A rămas ca model această enciclopedie?

– Și da și nu. Da, ca mod de organizare, dar s-a produs o schimbare de perspectivă. Enciclopedia lui Diderot se adresa elitelor intelectuale.  Secolul XIX convertește enciclopedia într-o punte între „savanți” și amatorii de cunoaștere, într-un instrument de democratizare, am zice astăzi, a cunoașterii. Fiecare cultură matură, de la Marea Baltică la Mediterană, a simțit nevoia unor mari enciclopedii, care să permită „accesarea” rapidă, eficientă, a imensului volum de informație vehiculat. Având ca punct de plecare numele unor pionieri în domeniu – germanii Friedrich A. Brockhaus și Eduard Meyer sau francezul Pierre Larousse, termeni ca Brockhaus sau Larousse au ajuns în scurt timp, în limbajul comun, sinonimi cu cel de enciclopedie.

– Din câte știu, însă, secolul XX rămâne prin excelență secolul enciclopediilor…

– Pentru că, în paralel cu marea extindere geografică, are loc și diversificarea fără precedent a genului; se publică enciclopedii universale și naționale, tematice și alfabetice, generale și domeniale, biografice etc. Dacă epoca interbelică a fost una benefică, anii 1950-1980 au însemnat apogeul enciclopedisticii pe glob. Enciclopedia, ca sursă de informare, juca rolul asumat în ultimele decenii de internet. După acest adevărat marș triumfal, a survenit, în ultimii ani ai secolulu XX, amurgul, instalat cu o rapiditate pe care nimeni nu și-o putea imagina.

– Putem vorbi, deci, astăzi, despre sfârșitul literaturii enciclopedice?

– În parametrii de până acum, da. Explozia și globalizarea informației și triumful internetului au curmat existența enciclopedisticii de tip Gutenberg. După 244 de ani, Enciclopedia Britannica, cel mai cunoscut nume din domeniul enciclopedisticii, și-a încetat apariția pe suport hârtie, cele 32 de volume ale ediției din 2010 încheie această istorie.

– Ce mai înseamnă textul enciclopedic tipărit astăzi, când internetul te ajută să afli în câteva minute tot ce ai descoperi răsfoind nenumărate volume în biblioteci?

– Oare așa să fie? Internetul este o rețea de rețele virtuale, de drumuri prin care se transportă informații sau un infinit depozit de informațiii, de toate felurile. Dar nu oferă la cerere – simplă căutare – orice informație, de calitate și valoare. Pentru aceasta trebuie să cauți sursele – fiabile – și, mai ales, să știi să le cauți. Și să ai acces la ele. Iar unele dintre aceste surse sunt tocmai enciclopediile. Enciclopedistica nu a murit, ci, în conformitate cu specificul timpului, suportul ei este în schimbare. S-a spus chiar că enciclopediile nu mai au astăzi cititori, ci „utilizatori”. Dovadă ca marile enciclopedii ca Britannica, Meyers, Universalis, Larousse ș.a. au renunțat la costisitorul, greoiul pentru epoca noastră, suport hârtie și au trecut on-line. Și nu par a duce lipsă de „utilizatori”. Până și Enciclopedia lui Diderot poate fi consultată – ce plăcere! – chiar gratuit – pe internet. Internetului trebuie să-i mulțumim, nu să-l blamăm. Dar nici nu trebuie să îi acordăm încredere necenzurată.

– Pentru cei care, ca dumneavoastră, continuă să publice lucrări enciclopedice este vorba despre devotamentul pentru o muncă de Sisif? E pur și simplu nostalgie? Care este rostul textului enciclopedic tipărit? Ce are el în plus față de informația de pe net?  

– Nu de Sisif, căci stânca pe care o reprezintă o enciclopedie nu se rostogolește înapoi precum aceea a lui Sisif; este o „caznă”, dar prin care se împinge mai departe, se completează, dezvoltă, actualizează, diversifică, vechea stâncă. Textul enciclopedic, indiferent de suport, hârtie sau internet, implică selecția, privirea critică a specialistului, punctarea a ceea ce este esențial. În loc să fie considerat dușmanul enciclopediei și eniclopedismului, internetul ar trebui să fie privit ca o extraordinară șansă de a suplini neajunsurile tiparului: actualizarea rapidă a informației, volumul practic nelimitat etc. V-aș da aici un exemplu: L’Encyclopédie Hachette Multimédia 2000 (40.000 de articole, la care textul este sprijinit de imagini, acustică, posibilitatea accesului la site-urile internet care îmbogățesc informația riguros etc.. )

– Care este reația publicului față de astfel de cărți? Dar a tinerei generații?

– Nu putem vorbi de un public omogen, nici în cazul cărții enciclopedice. Majoritatea celor care achiziționează asemenea lucrări, lăsând la o parte, „curioșii” din fire, sunt oameni, tineri sau mai puțin tineri, care au nevoie de o informație rapidă și, subliniez încă o dată, fiabilă.

– De ce avem nevoie de sinteze?

– Pentru că nimeni nu poate ști totul și întotdeauna au fost, sunt și vor fi mulți cei care vor – sau au nevoie să știe – dincolo de propria specialitate. Un excelent chirug sau un excepțional biolog, chimist etc. va avea nevoie de consultarea unei enciclopedii în domeniul artelor, istoriei etc. Dar aceasta este valabil și în propriul domeniu. Un specialist în arheologie nu este un cunoscător de detaliu al istoriei universale sau al celei românești în ansamblu ș.a.m. d. Așa se și explică faptul că, dacă nu  mai apar noi mari enciclopedii, abundă în lume dicționarele domeniale, multe pentru publicul larg, dar foarte multe și pentru cel înalt specializat.

– Tot ce ați tipărit dvs în ani ar putea fi înțeles ca o etapă spre o enciclopedie masivă românească, cu tot ce și-ar dori omul să să afle?

– Mă văd nevoit să reiau o afirmație mai veche. Tristă. Cultura noastră, din multiple cauze, nu a avut niciodată vocația enciclopedisticii. Elitele politice și culturale din ultimele două secole nu au arătat disponibilitatea de a vibra la asemenea proiecte de anvergură și durată, dar și de largă accesibilitate și efect educativ. Apoi, insuficiența necesarelor cărămizi preexistente – monografii, sinteze, tratate, bibliografii, dublată de absența unor case de editură de profil până la al Doilea Război Mondial, ulterior reticența manifestată de regimul comunist față de acest gen. După 1989, deplina libertate ideologică nu a fost însoțită și de un efort organizatoric și fianciar pentru realizarea unor proiecte mari. Nici timpul nu mai are răbdare. Astfel că România nu se poate lăuda cu o enciclopedie universală proprie. Doar Editura Enciclopedică din București, într-un eroic efort solitar, a publicat între 1993 și 2009 un dicționar enciclopedic în 7 volume. Din păcate, termenul de dicționar enciclopedic nu este sinonim cu cel de enciclopedie. Nu mai avem această șansă, am ars și aici etapele, ardere care nu mai poate fi recuperată. O enciclopedie masivă pe hârtie nu are nici cine să o facă (ar fi nevoie de un colectiv larg și diversificat de autori dispuși să lucreze constant), nici cine să o publice (costurile ar fi enorme) și, poate, nici foarte mulți cumpărători. Este probabil realizabilă on-line, dar, și aici, buna-intenție și voluntariatul nu sunt suficiente.

– Cum trece prin criză literatura enciclopedică de la noi, câtă există, și, implicit, o editură cu un asemenea profil?

– Greu, gâfâind, jurând de multe ori că nu se mai poate, dar… reluând munca, pe bucăți –domenii, subdomenii etc… Atât timp cât credem în rolul enciclopedisticii, facem ce putem.

– Ce ar trebui făcut și nu se face pentru promovarea literaturii enciclopedice?

– Nu atât promovarea, cât elaborarea unor lucrări fundamentale pentru cultura și știința românească ar fi necesare. Atâta timp cât inițiativa – și responsabilitatea – sunt lăsate doar particularilor, acest lucru este greu de realizat. E mai comod, pentru cei mai mulți, să publice traduceri, elegante, frumoase, bogat ilustrate, dar cu mari lacune în informație și cu foarte puține informații despre spațiul românesc.