Pana la sfarsitul anului 2003, calendarul european va fi dominat de Conferinta Inter-Guvernamentala (CIG) inaugurata pe 4 octombrie, la Roma. Chiar daca functionarea institutiilor comunitare apare – in general – ca un front abstract, strain de viata cotidiana a cetatenilor europeni, inclin sa cred ca viitoarea CIG va face exceptie de la regula indiferentei bonome.
Ea nu are cum sa ramana paralela cu societatile civile din statele membre (si candidate), pentru simplul motiv ca isi propune degajarea consensului asupra proiectului de Tratat Constitutional, asa cum a rezultat el din Conventia pentru Viitorul Europei, incheiata de cateva luni.
Desi planuita Constitutie Europeana va face obiectul unor consultari nationale prin referendum – si va suferi, ca atare, modificarile inspirate de feluritele opinii publice -, se poate totusi presupune ca textul ei va ramane, grosso modo, asa cum a iesit din laboratorul paternalist al lui Valéry Giscard d’Estaing, autorul moral al viziunii “cei-mari-contra-celor-mici”, la care suntem parca rugati sa consimtim, fara prea multe obiectii.
Imi asigur cititorii ca nu-i voi plictisi, aici, cu tabloul comparativ al diferentei dintre cum functioneaza Uniunea Europeana in prezent si cum apare structura ei in viitorea Constitutie. Daca Uniunea va mai fi sau nu condusa in sistemul presedintiilor semestriale rotative, daca va fi sau nu mentinut principiul egalitar “o tara – un comisar” sau daca va fi creata functia de ministru de externe comunitar – iata niste chestiuni politice asupra carora numai guvernele statelor membre (si, din nou, candidate) au caderea sa se pronunte. Ceea ce ma intereseaza acum este intrebarea daca proiectata Lex fundamentalis trebuie sau nu sa faca referiri la crestinism.
Intrebare numai in aparenta simpla, de care depind mai multe lucruri decat am crede. In primul rand, termenii: e cazul sa evocam “traditia crestina” (ca patrimoniu comun, alaturi de mostenirea greco-latina), “crestinismul” – ca religie vie si inca majoritara pe continentul nostru -, sau vreun termen vag, cum ar fi “spiritualitatea”? In al doilea rand, actorii: e limpede ca dezbaterea se poarta intre doua categorii de politicieni (stanga socialista versus drepta de factura populara). In fine, urmarile potentiale: unii se tem ca o Constitutie chiar si formal “spiritualizata” ar transforma Europa intru-o societas christiana din care, spre exemplu, Turcia – ca stat-candidat – ar fi aprioric exclusa, in vreme ce vechiul integrism ecleziastic, dimpreuna cu trena lui de nationalisme si de tensiuni interconfesionale, s-ar simti incurajat sa revina pe scena.
Altii sustin ca o Constitutie care pomeneste aportul Atenei si al Romei, trecand apoi direct la Iluminism, ar fi o baza precara pentru o identitate europeana conforma cu adevarul celor 18 secole in care doctrina evanghelica a inspirat deopotriva civilizatia noastra si culturile sprijinite pe aceasta. Este evident ca oglindirea polemica a celor doua argumente depaseste aria dezbaterilor intelectuale. Realitati disparate, precum ponderea comunitatilor musulmane imigrate din Germania si Franta, complexul de vinovatie al statelor care au practicat antisemitismul de matrice nazista sau mandria intrinsec anticlericala a partidelor de stanga sunt tot atatia factori care muta confruntarea, din planul juridico-academic, in acela al luptei politice pe termen mediu si lung.
Personal, sunt pentru introducerea unei referinte la crestinism in preambulul Tratatului Constitutional. De ce? Pentru ca democratia a aparut pe solul irigat de invatatura lui Hristos. Pentru ca istoria nu poate fi schimbata, iar ignorarea ei s-a dovedit intotdeauna prea costisitoare. Pentru ca identitatea europeana este paradoxal coagulata prin triumful pluralismului, astfel incat o Europa exclusiv tributara ereditatii sale rationalist-elenice nu ar semana cu ea insasi. Pentru ca Estul – care se incorporeaza treptat in pasta continentului unificat – nu poate fi inteles si acceptat fara experienta Bizantului, un imperiu crestin. Pentru ca secularizarea – pe care fanaticii laicismului o vad ca pe o antiteza a crestinismului – este produsul unor procese simbolice bazate, in tot bazinul vechii Mediterane, tocmai pe constinta evanghelica a libertatii individuale. Chiar daca nici un apostol nu a predicat illo tempore la Bruxelles, Iisus Hristos – dupa carne, evreu – a intemeiat o religie propovaduita in greaca si latina: fara acest circuit de valori si de limbi majore, fara freamatul acestei revelatii, n-am fi avut, astazi, nici macar proiectul unei Constitutii a popoarelor europene… Asta mai ales daca numeroasele ideologii aparute in ultimele veacuri ar fi reusit, asa cum si-au propus, sa lichideze crestinismul. N-au reusit.