Un veac de posteritate
“Astăzi, când imperialismul americano-englez se dedă la cele mai monstruoase ațâțări și pregătiri în vederea unui război mondial, astăzi când același imperialism nu se sfiește să comită cele mai monstruoase crime în Coreea, în Malaya, în Vietnam, azi când capitalismul își simte pământul fugindu-i de sub picioare, iar contradicțiile sale lăuntrice se ascut la maximum, masca sub care își ascundea chipul i se clatină tot mai tare și tot mai clar ne apare fața lui cea adevărata și hâdă. Cum ar mai zâmbi Caragiale – cu zâmbetul lui caustic și pătrunzător – dacă
i-ar fi dat să audă emisiunile posturilor de radio din occident! (…) Legăturile de filiație directă dintre eroii satirizați de Caragiale și liota putredă întreținută din fondurile de spionaj americane sunt evidente. Rică Venturiano, de pildă (…), deplânge azi de la Vocea Americii biata țărișoară…” (Maria Banuș)
“Prin opera sa, marele Caragiale înarmează poporul român în lupta sa împotriva imperialiștilor americani și englezi, provocatori de războaie, și pentru stabilirea în lume a păcii trainice (…) Oamenii muncii – muncitori, țărani, intelectuali, tineretul uzinelor și ogoarelor noastre – învață de la Caragiale să urască cu dezgust și revoltă trecutul plin de mârșăvie și sânge.” (N. Popescu-Doreanu)
“Pentru ca opera lui Caragiale să devină un bun al poporului, a fost nevoie de acea «răsturnare socialistă» de care vorbea Lenin, răsturnare care să facă posibilă desfășurarea revoluției culturale în țara noastră.” (Traian Șelmaru)
“Scrisoarea pierdută este o palmă usturătoare aplicată pe obrajii acelor «români mai mult sau mai puțin onești» care au jefuit ca-n codru de-a lungul deceniilor țara și poporul, cu concursul binevoitor al imperialismului occidental.” (Ion Vitner)
“Atitudinea critică a lui Caragiale față de societatea burghezo-moșierească oglindește nemulțumirea maselor de milioane de desmoșteniți, protestul lor plin de mânie, încercările lor de a găsi un remediu situației mizerabile și fără de speranță în care fuseseră aduse. (…) Fără îndoială, Caragiale a avut limite. Adesea, el a bâjbâit. Câteodată, fără de voie, a căzut prizonier al concepțiilor claselor dominante. Alteori s-a exprimat confuz și a azvârlit ici, colo aluzii de un sens dubios. (…) În lagărul imperialist, specia Cațavencilor, ce-i drept a unei posterități sinistre și abjecte pe lângă care eroii lui Caragiale erau îngeri nevinovați, trăiește, se îngrașă din sudoarea noroadelor năpăstuite și trăncănește în discursuri tot atât de neroade și demagogice. Față de aceste fiare cu chip de om, cu mult mai rele decât strămoșii lor din vremea cârdășiei burghezo-moșierești, dar înzestrate cu același mecanism sufletesc, opera lui Caragiale ne învață ura și disprețul.” (Paul Cornea)
Acesta era tonul exegezei oficiale, în 1952, la centenarul nașterii lui Caragiale.
Și încă, atenție, nu am citat din contribuțiile lui Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Nicolae Moraru, Simion Alterescu, Mihail Petroveanu. Asta, ca să nu mai spun cu ce jenă citești acum paginile semnate acolo de Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, T. Vianu.
1952: O sută de ani de la nașterea autorului Scrisorii pierdute. Ca și la centenarul eminescian, cu doi ani mai devreme, strivitorul aparat propagandistic al comunismului dâmbovițean avea să falsifice amețitor esența operei în sensul dorit de “gulagul” cultural. Ca și Eminescu (fostul “protolegionar” recitit jdanovist), vajnic “proletar” vânător de “împărați”, romantic fiu revoluționar al poporului oprimat de “viperele lubrice” ale occidentalismului, adică de “vermina burghezo-moșierimii aliate cu imperialismul de pe Wall Street” – Caragiale (ce-i drept, sincer prieten cu C.D. Gherea și socialismul ieșean, amic ocazional cu periculosul anarhist românofob Cristian Racovski etc.) se vedea tratat ca precursor al troțkismului, marele biciuitor al – deopotrivă – monarhismului, guvernelor liberale și conservatoare, prieten al țăranilor și socialist sadea, de vreme ce satiriza capitalismul și era prieten cu Tony Bacalbașa.
Ca și Eminescu, de-a lungul vremii Caragiale a folosit tuturor. Conservatori fiind amândoi, chit că unul absolutist, iar celălalt relativist, dinspre dreapta au fost utilizați ca mănuși de box împotriva “roșilor” liberali, în vreme ce stânga le-a instrumentat caracterul popular al operei și aplecarea naturală către umanitatea oprimată. Asociați cu junimiștii și socialiștii, cu liberalii, conservatorii, radicalii și takiștii, dar și cu atmosfera Peleșului din constelația Carmen Sylva-Mite Kremnitz, predispuși populist, unul, la mahalaua Țicăului lui Ion Creangă, celălalt la mitocănimea lui Titircă, Chiriac, Țircădău&Co din Dealu Spirii, colorați politic, după împrejurări, de ardeleni, bucovineni, basarabeni și aromâni, de bună seamă că ofereau (și, culmea: încă oferă) toate mizele și pistele pentru o cât mai eficientă propagandă electorală, indiferent de arondarea politică.
2012. O sută de ani de la moarte. Unde (mai) este Caragiale ? Și ce s-a schimbat în atitudinea noastră față de el?
Marele, definitivul câștig în timp a fost însăși acceptarea, integrarea, digerarea lui – dacă mi se acceptă termenul – în “organismul” etnocultural, la capitolul “marilor clasici”. Resimțit din capul locului ca un virus periculos, ca un intrus alterant, ca un “măscărici” vulgar și zeflemitor a tot ce va să zică “ideal național”, o “caricatură a românismului”, “batjocură istorică” ș.a.m.d., apoi ca “ultimul ocupant fanariot” al Țărilor Române, Caragiale a fost sistematic refuzat în siajul onorurilor academice de vigilenții, necruțătorii anticorpi ai sănătății valahe.
E de ajuns să ne gândim la complicitatea Hasdeu-Mitiță Sturdza de la premiile Academiei, 1891, pentru teatru, dar și la a doua respingere academică, a Momentelor, din 1902, la fluierarea (deliberată și orchestrată) a multor reprezentații, la acuzele de plagiat și suita proceselor dezonorante, inclusiv campaniile de presă inerente unor astfel de evenimente. Dar în special la inadecvarea față de natura caragialiană (paralel, atenție, cu totala priză la eminescianitatea culturii române!) a celor două mari vârfuri critice E. Lovinescu și G. Călinescu, plus poziția mefientă, când nu direct ostilă, a generației ’27, cu precădere a lui C. Noica, dusă până târziu, în anii ’70-’80. Explicabilă, desigur, măcar până la un punct, din unghiul strict al filozofului “rostirii românești”, dar nu mai puțin amendabilă ca principiu cultural. E limpede că spiritul caragialian a avut a se bate din greu cu armiile de anticorpi ale instinctului nostru de conservare.
Cum suntem azi, la centenarul morții, față de centenarul nașterii?
O mișcare de pendul, de la o extremă la alta, s-a petrecut. Sigur, după patruzeci de ani de faliment “științific”, s-a ales praful de sângeroasa iluzie a comunismului. Nici Eminescu, nici Caragiale nu mai sunt “biciuitori ai liberalismului și capitalismului”, dar au rămas binomul esențial pentru “ființa românească”, “fața și reversul”, “chipul diurn” și “chipul nocturn” al(e) acesteia. Una peste alta, vechea dihotomie (inițial: junimista dihonie) nu-și dezminte resorturile, mizele și energia. Românii rămân pe mai departe, când ridicol, când înduioșător și, aș zice, suicidar împărțiți între cei doi. Tragicul și comicul. Romanticul visător și clasicul zeflemitor. Naționalistul și “Grecul” plezirist. Mesianicul și nastratinescul. Sau, în limbajul comun, seriosul și neseriosul. Oricât ar pleda înțelepciunea literaților pentru sinteza contrariilor, afirmând că “ființa românească este caragialo-eminesciană”, scorul rămâne unul devastator în favoarea lui Eminescu.
Teatral și cinematografic, într-o jumătate de secol pendulul și-a făcut integral balansul de la edenic la infernal. Adică de la perfecta clasicitate “de manual” a viziunii Jean Georgescu – Sică Alexandrescu, la sulfuroasa postmodernitate din De ce trag clopotele, Mitică?, filmul cu sinuoasă istorie, fetișizat și contestat cu egală determinare (“grețoasă imbecilitate” decreta Alexandru George!), al lui Lucian Pintilie. Fiecare viziune cu pandantul său exegetic: Mihail Ralea și N. Steinhardt în primul caz (idilismul), Mircea Iorgulescu (bolgia valahă) în al doilea.
De-o parte, cumințenia burgheză a unei lumi definitiv înrămate în siajul vodevilismului francez, cu ștaif, canoane și reguli stricte inclusiv în materie de adulter, unde totul e permis, dar numai în spatele cortinei, dincolo de lornion, îndărătul paravanului, grație prostiei comice și autoamăgirii cu parapon.
De cealaltă parte, țipătul expresionist al unei lumi de iarmaroc moral și carnaval demențial. O cocină isterică, unde atrocitatea deriziunii, violența maniacală, mâzga umană și mocirla mahalagismului, amestecul alienant de vitalitate morbidă, logoree torențială și agresivitate devoratoare configurează o umanitate în irepresibilă derivă.
Acuma, numai în primă instanță șochează (și doar în aparență prinde rău) extremismul în posteritatea unei opere clasice. În fapt, marile provocări estetice schimbă apa din acvariul sociologiei receptării, determină schimbări de paradigmă, fecundează spiritul polemic și fertilizează exegeza. Ce-i drept, în plan scenic, violenta ciocnire dintre cele două viziuni n-a prea fost de natură să stimuleze fantezia regizorală. Chiar când am avut de-a face cu montările unor personalități precum Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Tompa Gabor, Dominic Dembinski, Mircea Cornișteanu, lumea comediei caragialiene a rămas cuminte între maluri. De bună seamă că între Iancu Brezeanu, idealul Cetățeanului turmentat pentru Caragiale, și Costache Antoniu legătura va fi fost una de continuitate, în vreme ce compararea lor cu hipernăstrușnicia sa Dorina Chiriac din montarea lui Alexandru Dabija de la Teatrul de Comedie, 2011, demonstrează fără drept de apel că s-au petrecut niscai mutații apte să redimensioneze orizontul de așteptare. Dar, una peste alta, spectatorul român nu a trăit, slavă Domnului, nimic din ce le-a fost dat englezilor să suporte de pe urma otrăvirii sistematice, cu frenetic sadism etic și estetic, a pieselor lui Shakespeare !
La urma urmei, un conservator paseist ca mine nu are nicidecum a se plânge că teatrul lui Caragiale n-a fost raliat modei regizoral-iconoclaste care-i vrea pe Othello alb, pe Hamlet homosexual sau incestuos ș.a.m.d. Încă nu i-am văzut pe Farfuridi amantul lui Brânzovenescu, pe Titircă posedându-l pe Spiridon, pe Leonida ciupind-o de fese pe Safta, ori pe Didina în relații lesbiene cu Mița… Deși, pușchea pe limbă, încă nu-i timpul pierdut…
Din volumul în pregătire la Editura Humanitas