În ce mă privește, fidel campaniei pentru neobiografism la care m-am angajat de câțiva ani, ca și plăcerii de a interoga “eul epistolar” al Scriitorului român, îmi voi îngădui, în cele ce urmează, să cutreier prin corespondența lui Caragiale, cu convingerea lui Cioran că “adevărul despre un autor se află în corespondența, nu în opera sa”. Complexele – de inferioritate (mai des) și superioritate (mai rar) -, prieteniile (când caustic-hachițoase, când intens derulate sub zodia generozității), surprinzătoarele elanuri erotice, histrionismul, cabotinismul, dar și sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus, desigur, extraordinarul cult al colațiunii (ne aflăm înaintea celui mai sociabil scriitor român din toate timpurile), odată cu impulsurile egocentrice, dar și altruiste, alambicat-patriotice, dar și necruțător-sarcastice la adresa butaforiei naționaliste -, toate focalizează epistolar esențele operei literare.
Pentru mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare și mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri în corespondența autorilor noștri nu mai există atâta epicureism fervent-alintat, atâta sfântă vitalitate a senescenței, așa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj și taclale, de cumințenie și drăcărie, de înțelepciune și ghidușie totodată. Pe scurt: atâta spectacol de sine!Dracul gol și dracul scris
În opera (nu și în viața) lui Caragiale, scrisoarea este dracul scris. Așa cum spunem despre un copil obraznic, o femeie ispititoare sau un ins parșiv că sunt “dracul gol”, la fel am putea numi răvășelul, biletul de amor, scrisorica buclucașă imagini ale demonicului textual.
Oricând apare în desfășurarea intrigii, scrisoarea joacă rolul Străinului (de regulă, venit de pe mare) din teatrul ibsenian (și nu numai). Este intrusul, necunoscutul umbros, agentul patogen, invariabil resimțit cu neliniște ca malefic. Purtătorul potențial al răului, elementul amenințător, cel care vine să destabilizeze ordinea, care declanșează avalanșa, determină rezolvarea conflictelor, dinamitează, smintește, sparge, încheie și reîncepe totul. Dar ceea ce în tragedie și dramă explodează, destramă, pustiește, în spațiul comic, dimpotrivă, încarcă pentru a rostogoli. Încruntă inițial, tocmai pentru ca hohotul să se petreacă deplin, devastator și cauterizant totodată.
În cazul de față, jocul e de două ori palpitant: pe cât de drăcește se-ncurcă ițele comicului odată ce scrisoarea țâșnește în intrigă, pe atât de ghiduș benefic este duhul epistolierului Caragiale. Dacă, în universul ficțional, epistola conține sămânța de scandal – dezvăluie taine de alcov, împinge la crimă (vezi monologul 1 Aprilie), facilitează adulterul, și deci șantajul, camuflează fărădelegi, generează drame pasionale etc. -, în plan biografic ea este, invers, acumulare de energii pozitive, însumare de alintări nostalgice, prilej de reverie, schimb de entuziasme, bunăvoință, sfaturi înțelepte, afabilitate și asiduități epicureice intens împărtășite.
Valentin Silvestru a inventariat în 1979 mulțimea epistolelor mai mult sau mai puțin dinamitarde din piesele și prozele caragialiene. Dincolo de sicitatea dezarmantă a definițiilor, specifică tipului de critic-instituție, preocupat de verdictul oficial și prea puțin de spectacolul ideilor – scrisoarea este “un semn al relației”, “un personaj, un obiect animat” -, notabilă rămâne, oricum, sinteza.
O scrisoare pierdută, capodopera absolută a dramaturgiei române, are ca ax al intrigii un eșantion epistolar din recuzita vodevilismului bulevardier francez. Pe lângă mesajul fierbinte al “cocoșelului” Fănică Tipătescu (“care te adoră și te sărută de o mie de ori”) – pierdut de Zoe, găsit, pierdut și regăsit de Cetățeanul Turmentat, preluat și pierdut de Cațavencu -, piesa este o adevărată “sarabandă a scrisorilor”.
Mai întâi, “fundamentala” pagină sapiențială a fiului lui Trahanache. Dincolo de absurdul aparent și comic, ea definește perfect rama tabloului, contextul valah al momentului: “Tatițo, unde nu e moral, nu mai sunt prințipuri, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are.”
Urmează “răvășelul” lui Cațavencu către Trahanache și misiva aceluiași sforar drăcos către Zoe, ambele redactate subtil, rafinat sarcastic, nu fără o undă de precizie avocațială, aluzia șantajului (mai ales în al doilea text) traversând textul precum firul de sârmă bancnota: “Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetățean și de tată de familie, vă rugăm să treceți astăzi (…) unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanță pentru d-voastră”. Respectiv: “Stimabilă doamnă, la redacția noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect și adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiți dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulțumitor pentru amândouă părțile.”
De aici, ritmul hârtiilor și hârtiuțelor hărțuitoare se intensifică: biletul cu suspans al “tatălui de familie” (le mari cocu, în limbaj vodevilesc) pentru prefect (“Așteaptă-mă negreșit…nu ieși…ai puțintică răbdare”), anonima lui Farfuridi către conducerea partidului, ordinul telegrafic,venit de la Centru, privind imperioasa alegere a lui Dandanache, totul culminând cu “scrisoarea becherului” care i-a prilejuit lui Agamiță șantajul electoral, făcând aiuritor pereche-n oglindă cu misiva pierdută de Zoe.
Tot atâtea mostre de hărțuire scriptică, unde textul scris funcționează ca o săgeată otrăvită, iar avertismentele de pehlivan ale poștașului turmentat (“Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta…”, “Las-o aia…am mai găsit una…!”) închid și deschid ritmic supapele permanentului pericol epistolar.
Dar în O noapte furtunoasă ce se întâmplă? Nu pleacă totul de la “biletul” amoros al lui Rică (“Angel radios! de când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul rațiunii”) urmat de febrilul consimțământ erotic al Ziței de a-l primi pe strada Catilina, la numărul 9, “să intru fără grijă după zece ceasuri”? Iar politica de mahala nu-și dezvăluie șiragul danturii necruțătoare prin istoria celor trei “bilete” trimise de Chiriac și “primite cu refuz” de numitul Tache Pantofarul?
Dar Conului Leonida cine-i oferă suculent-compensatoarea ocaziune retrospectiv-spectaculară? Nu scrisoarea lui “Galibardi”, cu nemuritoru-i text “Bravos națiune ! Halal să-ți fie! Vivat Prințipatele Unite!”? Cuplată cu prestigiul absolut al Gazetei, scrisoarea capătă, în lumea caragialiană, dimensiuni de fetișism, de intangibilă zeitate.
Cât despre D’ale carnavalului cadrăcească horă a ielelor epistolare (“un vârtej al hârtiilor”, îi spune V. Silvestru), aceasta numai în Scrisoarea pierdută are un rival pe măsură. Biletele sclipesc drăcește și se-ncrucișează-n aerul scenic precum vârfurile floretelor. Biletul Miței către Bibicul (“Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, rămâi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă ; vino, să-i tragem un chef…”), de-o senzualitate aprig (și comic) mascată de aparenta contradicție dintre boală și chef. Firește că unul e menit s-o vindece pe cealaltă. Oricum, determină cavalcada. La polul opus, scrisoarea grijuliu pedagogică a bietului Nenea Iancu bogasierul către aiuritu-i nepot, aflat invariabil în căutare de magnetizări și tachinat dame, asta când nu-l torpilează măseaua: “Am aflat că umbli prin cafenele și pe la baluri ; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ți mai trimet nici un gologan, viu să-ți lungesc urechile; te iau înapoi la prăvălie și te pui la ipitropie, măgarule.”
(E de întrevăzut în subtextul de-aici ceva din relația Titircă-Spiridon și mult din comportamentul lui Caragiale însuși, ca gazetar, cu băieții din tipografie.
Apropo de legături biografice cu opera literară: oare cum să calificăm astăzi mârșavul refuz al lui Caragiale/Dandanache de a-i returna Veronicăi Micle scrisorile “comprometante” din nefericita obscuritate a episodului de triunghi amoros cu Eminescu? Ce-i drept, avea să sufere el însuși de pe urma infamului tratament. “Așa fiind, îi scrie el lui Petre Missir în februarie 1901, trebuie să-mi înapoiezi scrisoarea pe care ți-o cer. (…) Țiu s-o capăt înapoi (…) cum ține cineva să-și reîntoarcă o scrisoare în care a mărturisit cuiva în contra unei femei neoneste, ciuda unor sentimente amăgite, voind astfel să distrugă orice urmă a unei slăbiciuni rușinoase”, (O IV, p. 337).
Din volumul în pregătire la Editura Humanitas