Sunt fascinat de tot ce se scrie de multe luni în acest an Caragiale. Pentru că s-au adunat o sută de ani de la moartea lui, zilele acestea, și o sută șaizeci de la naștere, în ianuarie, atât de mulți prozatori, dramaturgi, critici literari, regizori și publiciști au simțit nevoia să spună ceva, încât am convingerea că orice rând în plus nu face decât să repete, să mestece vorbe și idei spuse nu o dată, ajungând fără dubiu să plictisească.
Asta în cazul în care își mai aruncă cineva privirile pe aceste texte. Nu vreau să spun că mulți deja repetă fără jenă ce s-a scris înaintea lor vreme de o sută de ani, mai ales idei de-a gata primite. Constat că încă se mai pot spune lucruri noi, cum a făcut-o Dan C. Mihăilescu în minunata lui carte abia apărută, din care “Ziarul de duminică” a publicat câteva fragmente (sau cum o făcuseră în excelente cărți anterioare Ioana Pârvulescu și Bogdan Bădulescu). Mai constat că se mai pot face suplimente pe o asemenea temă, cum a reușit recent “România literară”, din mulțimea copleșitoare de contribuții, ieșind din nou în evidență Ioana Pârvulescu care, fără orgoliu, pare să spună exact ce gândim mulți, adică o sumă de idei primite de-a gata despre de ce ne place Caragiale (pentru că e tolerant cu greșelile noastre, pentru că ne face să râdem, pentru că e culegător de greșeli, pentru că e ușor de înțeles, pentru că se multiplică și ni se pare că-l știm, pentru că e actual, pentru că vorbele lui sunt din ziar – și multe altele). Nu insist, să nu ajung să cad în păcatul despre care vorbeam mai adineauri…
Rostul rândurilor acestora este mai degrabă de exorcizare. Caragiale m-a urmărit toată viața.
Nu mai știu de câte ori am citit prozele sau piesele lui Caragiale. Nu mai știu de câte ori i-am văzut piesele în felurite montări. Pentru nimeni nu are vreo importanță. Cred că am citit destule texte critice, până la un moment în care am încetat s-o mai fac, descoperind că nu aflu mare lucru pe lângă ce știam. Era ca și cum acele texte ar fi vorbit despre ceva ce există și în mine și e neplăcută, dacă nu chiar indecentă expunerea. Oricât ar părea de forțat, din multe motive cred că am trăit cu Caragiale în mine. În Ploieștii copilăriei mele, la șase ani am învățat să buchisesc la o școală veche de mai bine de-un secol la care învățase și Caragiale; eram mândru. Mă gândeam uneori că unul dintre copacii extrem de bătrâni care umbreau curtea școlii, demult smulși să facă față unui bloc modern, va fi început să crească pe când Caragiale era de vârsta mea de atunci. Treceam zilnic pe lângă bustul lui dintr-un părculeț vecin cu splendidul bulevard cu castani; iar eram mândru. Nu mai amintesc locurile orașului pe unde trecuse Caragiale, începând cu gara, și pe unde îmi plăcea să hălăduiesc cu prietenii, indiferent că aveau sau nu inclinații literare. Primele mele texte, aiureli de copil, au fost scrise în stilul lui. N-aș putea spune de ce eram convins că trăsăturile esențiale ale scriitorului erau ale noastre ale tuturor, ca o pecete – ironia, vorba șugubeață, disprețul pentru sclifoseală etc. Orgoliile de acest fel s-au estompat în timp, am revenit cu picioarele pe pământ, dar Caragiale a rămas parte din mine, că o recunosc ori nu.
Poate din noi toți. De aceea, stau să mă gândesc că sunt atât de mulți cei care vorbesc și scriu despre Caragiale, că atât de des se reiau piesele sale și i se retipăresc prozele, pentru că e un prea plin care stă să dea pe afară, chiar dacă se nasc repetatele întrebări: “Iar Caragiale?!”
Răspunsul e simplu: da, iar la anul și mai încolo, va fi la fel.