In rulota lui Parava e oarecum liniste. Verbina disparuse, ca de obicei, nimeni nu stie cand si cum. Anticarul zacea chircit langa aragaz, doborat de vinul de smochine adus de Veronica, si ea de mult sforaind in sacul de dormit, afara, intre straturile de petunii si portolac. Se aude in surdina vocea anonimului care insoteste imagini dintr-un foarte vechi film-pirat, dupa un roman de Henry Miller, tiparit postum, o afacere ilegala, anii ’40, pe cand, intors in Statele Unite, Miller facea foame la Los Angeles si scria, contra un dolar pagina, cartea asta.
Imaginile nu au nicio legatura cu lectura celui nevazut pe micul ecran. Fara indoiala, el citeste un text. Voce exersata, poate un actor. Unul varstnic, se simte vechea scoala de dictie si declamatiune. Atent la lector, febril, Parava cauta si alege dintr-un loc tinut sub cheie un inel cu piatra verde. Cum ar insuruba o piulita il face sa intre pe aratatorul de la mana stanga.
Iarmarocul, in toiul lui.
Lume de tot felul, tarani, targoveti, carturari, un popa, un ofiter, tigani laiesi sau lingurari etc. etc. Menajerie, circ, roata norocului, incercarea puterii, “Valurile Dunarii”, calusei si restul.
Atrage atentia (fara sa iasa prin ceva din comun, o zdeanta atarnata la intrare, un fel de steag flescait, dar care isi schimba culoarea dupa cum il bate vantul sau numai il misca greoi aerul dospit) un cort marunt alcatuit din scanduri si panza colorata. Lumea nu se prea inghesuie in jurul lui, dar toti ii dau ocol, trag cu ochiul, cu urechea. Din cand in cand, unii intra, singuri sau perechi. Nimeni nu face, ca de obicei, reclama la reprezentatia asta. Cei care ies sunt ingandurati, grabiti. Rar, cate unul rade, dar ca apucat de streche, hohotele ii rup falcile.
Chirica se scarpina la ceafa, isi impinge palaria lui cu boruri mici, cam vanatoreasca, pe frunte, isi potriveste scurt umerii si haina lui cam stramta, “nemteasca”, si intra.
In cort este instalata un fel de ruleta primitiva. In jur oamni care ponteaza sau se uita. Nici un alt obiect, in afara de un piedestal gros, inalt ca la un stat de om, si care se termina cu un capitel retezat: un fel de soclu. Pe acest soclu sta in coada o maimuta sfrijita imbracata cu tunica rosie, bumbi de argint, si pantaloni verzi cu vipusca neagra. Maimuta e linistita, absenta, nu-si schimba pozitia. Din cand in cand apuca omeneste cu laba o oglinga mica ovala cu rama si maner de metal, este un obiect vechi si pretios, si se priveste cu multa atentie si oarecare gratie caraghioasa. De fiecare data cand se uita in oglinda, maimuta scoate din buzunar o boneta verde cu ciucure rosu, si o potriveste in fel si chip, dupa care o scoate si o baga iar in buzunar.
E o atmosfera bizara: ca si cum toti ar avea chef sa izbucneasca in ras dar sunt obligati sa taca. Mai mult, sa fie gravi si respectuosi. Pe o esarfa verzuie spalacita scrie cu litere groase si cam strambe: norocu face omu.
Stapanul este un batran urat, gras, plin de negi, burta, buci, cearcane, ceafa etc. Galbui si ghiftuit. Craniu chel, lucios, favoriti uriasi, par suriu, des, incalcit, un soi de matura tocita, cam din dreptul urechilor in semicerc pe ceafa. E imbracat cu tunica stacojie, ceaprazuri argintii, camasa cu guler si mansete de dantela (nu prea curate), pantaloni bufanti pana la genunchi, mov, ciorapi grosi de lana si pantofi ca niste saboti, prinsi in catarame. Se vede ca pe dedesubt e infasurat in fel de fel de boarbe ca o ceapa mare in foile ei. Cam tot ce are pe el e murdar, flescait, unsuros.
Chirica intra in joc. Mizeaza, castiga, pierde. Pierde, castiga. Moderat. Sume mici, oamenii ies, intra. Chirica nu se misca din locul lui. Patronul l-a remarcat, au si intrat in vorba. (Glasul lui ragusit, de o familiaritate triviala, agresiva, are o anumita putere acaparatoare, gaseste foarte repede numitorul comun al lucrurilor oricat de diferentiate, in aparenta sau nu numai). In cele din urma, Chirica ramane singur cu patronul. Iritat de jocul marunt, inexpresiv, mizeaza tot ce are si pierde. Se ambaleaza, pune in joc si hainele, in afara de palarie. Ramane in pielea goala cu palaria pe cap. Maimuta isi intoarce fata de la el, dezgustata. Patronul rade in hohote batjocoritoare, dezlantuite. Chirica dardaie, umilit si furios, ferindu-si cu mainile partile rusinoase. Patronul ii da ocol. Isi trage sufletul, icneste, rasul l-a obosit. Curios…
Dar ii arunca la picioare hainele. Ai avut curaj, ii spune. Vezi ce scrie acolo? Nu-i adevarat! Norocul nu si-l face nimeni. Eu sunt norocul. Daca eu vreau, ai noroc, daca nu, nu! Te-am indragit. Te-as lua ucenic daca meseria mea, ha, ha, ha, s-ar putea invata…
Chirica se imbraca in graba. In acelasi timp, patronul incepe sa-si scoata pe rand boarfele. Sunt mult mai multe decat se putea banui. Se face un morman pana sub bolta scunda a cortului. Parca intre lucrurile barbatesti se aleg si unele femeiesti. Miscari mereu mai rapide. Vartej. Din aceasta rufarie fabuloasa, apare in cele din urma o muiere foarte tanara si nurlie, tainica si ispititoare, plina de pofte si sfieli si imbracata ca o fetita scoasa la plimbare duminica dimineata. Pe policarul de la mana dreapta licareste un inel cu piatra verde.
Femeia se apropie de Chirica si ii sopteste la ureche: sa vii diseara la Trei Mesteceni, cand luna o ajunge la o palma deasupra portii, dar sa intri prin spate, este acolo o usa vopsita in galben. Intri intr-o tinda lunga si ingusta unde sunt multe usi. Langa un prag arde un opait, de abia-l vezi, facut dintr-o urechiuta de fata mare. Sa vii ca te-astept acolo. Numai pe tine si pe nimeni altul.
Stan la iarmaroc.
El repeta experienta lui Chirica. Banii pierduti pana la ultimul, patima jocului, metamorfoza, invitatia: sa vii deseara, Stane, cand o fi luna la o palma deasupra portii la Trei Mesteceni, langa Podul-de-Lemn, cum iesi din targ spre partile muntoase. Pe tine si numai pe tine te astept eu acum. Sa nu intri pe usa galbena din spate. Urci in pod, pe scara rezemata acolo, cobori intr-o tinda lunga unde sunt mai multe usi. Vezi unde arde un opait mic pe prag.