Citesc mereu cu plăcere textele lui Alex
Ștefănescu din “Ziarul de Duminică”; autorul lor are suficient umor
incât să surprindă, aproape de fiecare dată, intâmplări amuzante,
povestite cu o bonomie care face agreabile chiar și niște creaturi
atât de orgolioase și atât de predisupuse, tocmai din această
cauză, la alunecarea in ridicol cum sunt scriitorii. Criticul
memorialist nu are insă răutăți inutile, maliții mușcătoare, ci pur
și simplu decupează din memoria sa scene pitorești, de un haz
nebun. Adunate cândva intr-o carte, aceste cioburi de memorie vor
oferi pasionaților de cancanuri un puzzle pestriț, din care
vor putea reconstitui culisele vieții literare din ultimele
decenii.
In fine, in data de 16 februarie
a.c., dau peste următorul paragraf de deschidere, al unui articol
intitulat Scriitori la țară: “Era in februarie 1972, aveam
douăzeci și patru de ani și lucram ca redactor la revista «Tomis»
din Constanța. In martie urma să plec in armată. Ca redactor al
revistei «Tomis», am fost cooptat intr-un grup de scriitori și
activiști care avea «sarcina» să participe la o intâlnire cu
cititorii intr-un sat (nu-mi aduc aminte numele satului; fiind
originar din Bucovina, toponimele din Dobrogea mi s-au părut
intotdeauna ciudate și greu de memorat: Topraisar, Cobadin etc.).
Intâlnirea făcea parte din programul «Luna cartii la sate»”.
Care e problema? vă puteți intreba. Pentru dumneavoastră nu o fi
nici una, dar pentru mine, dobrogean până-n vârfurile unghiilor,
exilat din pură intâmplare in capitala Moldovei (dacă admitem că
astfel de intâmplări chiar există – eu nu prea cred asta!), mă
zgândără atâta nonșalanță in recunoașterea propriei ignoranțe
privitoare la geografia Dobrogei. Glumesc, desigur și, tot intr-un
spirit de glumă, pe care l-am exersat de câte ori m-am intâlnit cu
dl Alex Ștefănescu, am să-i ofer amical câteva
informații.
Ceea ce trebuie să precizez de
la bun inceput, pentru a fi bine ințeles, este că, deși născut in
spitalul din Medgidia, am copilărit și am deschis ochii către lume
in… Cobadin. Satul dobrogean mi se pare, și azi, buricul lumii.
Acolo e acasă, chiar dacă in Iași am o familie (mai exact, o
soție și un copil), o casă, un serviciu, niște prieteni, o mașină
și o bibliotecă fără de care n-aș mai fi eu. Acolo mă simt insă cel
mai bine, mă liniștesc și devin, iar, copil. Dar să depășesc acest
moment lacrimogen. Să trec la lucrurile concrete. Cobadin este o
comună foarte mare; când eram eu copil număra peste 10.000 de
suflete, iar eu eram tare mândru că este cea mai mare comună din
județ. Situat pe drumul național Constanța-Ostrov, la 40 de
kilometri de mare si 25 de Adamclisi, satul e un loc greu de
definit. Asta pentru că e un spațiu etno-lingivistic (aș adăuga și
cultural, dar mi-e teamă să nu par semeț) pestriț: turcii incă iși
au cartierul lor, tătarii așijderea, iar aromânii (“machedonii”,
cum le spune lumea), veniți, in mare parte, la inceputul ultimului
război, din Bulgaria, ocupau, in copilăria mea, vechile case
nemțești, mari, dinspre gară, situate la șosea și aveau, mai toate,
țarcul oilor chiar la intrare, in bătătură, ceea ce emana in jur un
miros liniștitor, la care tresar și azi. Căsătoriile mixe nu erau
și nu prea sunt nici azi tolerate. La sfârșitul secolului al
XIX-lea, in sat s-a așezat o mare comunitate germană, epurată in
1941: mai rămăseseră, până de curând, când au murit, doi nemți in
comună, ambii foarte gospodari și de omenie. De la nea’ Carol
mergeam mereu in jurul Paștelui cu tata să cumpărăm salată și alte
verdețuri și ne minunam de grădina aliniată la milimetru. Există și
azi un cimitir al germanilor, cu cruci mari, sculptate decent in
blocuri masive de calcar, acoperite cu licheni.
Când a ajuns in Cobadin, in anii
’50, bunicul meu, milițian de treabă, numit apoi șef de post
(singurul care a rezistat peste 25 de ani in sat, neavând conflicte
cu oamenii), a găsit un sat rupt in două: pe de o parte, erau
musulmanii, cu cartierele lor de bordeie lipite cu pământ, pe care
creșteau in voie bălăriile, cu oameni simpli, care trăiau parcă in
secolul al XV-lea, fără să cunoască limba română și fără să le pese
de ceea ce se intâmpla dincolo de partea lor de sat, cu tătarii
care se aprindea repede și scoteau cuțitul din orice și zona mai
deschisă, mai civilizată, care fusese populată de nemți. Ușor-ușor
satul s-a ridicat și, in 1989, era pe punctul de a deveni oraș
(agroindustrial, e drept). Altfel, există câteva blocuri, un cămin
cultural mare, arătos după renovare, pe care scrie, azi, la vedere,
“Casa de cultură” (intr-o latură a lui se află și o pancartă care
anunță ca acolo sunt… “Galeriile de artă”). Cum Alex Ștefănescu
vorbește și de o existentă sală de spactacole, presupun că
intâlnirea evocată de el a avut loc chiar in Cobadin, de vreme ce
satele mărunte din jur aveau o coșmelie pe care scria, de formă,
“Cămin cultural”, cu câte o sală mică și intunecoasă de ședințe, nu
pentru spectacole. Piața cea mare din “centru” este străjuită de
două statui, una mai impunătoare și mai veche, a soldatului
necunoscut (pe care autoritățile o vopsesc in apropierea zilei de 1
Decembrie, când se depun coroane de flori), alta (de fapt, un bust)
mai recentă, făcută chiar de cel imortalizat in ipsos, un general,
veteran de război.
Satul a avut unul dintre cele
mai mari IAS-uri din județ (tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a
lucrat ca inginer-șef acolo), un CAP, un SMA, are mai multe școli,
un liceu mare cât orice clădire similară de la oraș (mama mea e
secretară acolo), bănci, CEC, gară, birou de cadastru, notariat,
supermarketuri, crâșme de cartier cu zecile și localuri mai
acătării in centru, două biserici și o geamie (foto 1), din care se
aude periodic vocea lunguiață a hogelui indemnându-și credincioșii
la rugăciune, din ce in ce mai multe cimitire, un stadion și, de
curând, dat fiind orgoliul unora, două echipe de fotbal care joacă
in divizia “onoare” ș.a.m.d. Comuna este inconjurată de păduri, din
ce in ce mai subțiri, din păcate și, la 10 km, se află o baltă care
se intinde de-a lungul câtorva sate, intr-un peisaj carstic de-a
dreptul cuceritor. Pescarii cu experiență trebuie să fi auzit de
balta de la Negrești-Conacu.
De când mă știu, am locuit, deși
la țară, la bloc. Tot in blocul de lângă primărie mă intorc și acum
de câte ori am ocazia, in camera mea din copilărie și simt că
alergătura de peste an a luat sfârșit și că pot, in fine, să mă
relaxez. Cobadinul se situează, pentru mine, in afara timpului și
cred că așa o să fie mereu. Nu mi-au mai rămas mulți prieteni
acolo, dar unul dintre ei imi este și naș și cred că sunt norocos
că am prieteni pe care ii știu de când mă știu pe mine. Ce să mai
spun? Acolo se află intreaga mea copilărie, cu toată mitologia ei,
de care nu m-am rupt până astăzi. Tot acolo mi-am scris mare parte
dintre cărțile de până acum, profitând de răgazul verii și de
confortul de a redeveni, sub protecția mamei, liber de orice
obligații.
In Cobadin s-a născut, in 1909,
poetul suprarealist Virgil Teodorescu (foto 2), care și evocă satul
inceputului de secol al XX-lea in niște pagini cu iz memorialistic.
Am de gând să vorbesc cu primarul să numească măcar o străduță,
dacă nu ceva mai acătării, după autorul Blănurilor
oceanelor. Din Viișoara, sat ce ține de comuna Cobadin, era
Pericle Marinescu, pe care, in calitatea sa de redactor al revistei
“Tomis”, dl Alex Ștefănescu trebuie să-l fi cunoscut. In fine, o
spun cu modestie, in Cobadin am absolvit și eu primele cinci clase:
când ne-am transferat la o școală din Constanța, eu și fratele meu
geamăn am simțit că s-a rupt iremediabil ceva. Și așa a și fost. Nu
l-am luat niciodată peste picior pe Cioran când i-am citit paginile
despre pierderea paradisului din Rășinari.
In Iași, impart aceeași
slăbiciune față de comuna dobrogeană cu Maria Magdalena Szekely,
ilustru universitar, istoric medievist. Știu că mai sunt vreo 2-3
familii de “refugiați” pe care viața i-a dus atât de departe.
Pentru toți, bag mâna in foc, nici Iașul, nici Bucureștiul, nici
Constanța nu se compară cu satul copilăriei mele,
Cobadin.
Sigur că acest articol nu are
alt scop decât unul informativ. Sunt convins că, de acum inainte,
dl Alex Ștefănescu, dacă va rămâne la fel de opac in fața
toponimelor dobrogene, nu va mai confunda Cobadinul cu nici un alt
sat.
In plus, l-aș mai anunța pe
această cale despre un lucru la care știu, pe propria-mi piele, că
nu poate rămâne indiferent: că ar putea găsi oricând acolo un
ghiudem excelent, făcut de turcii din sat din carne de oaie și de
cal (nu strâmbați din nas, nu se compară cu nimic sub aceeași
denumire, incercat de mine) și o pastramă de oaie extraordinară, o
brânză a machedonilor cum nu am mai mâncat nicăieri, șuberec și
baclavale după pofta inimii. Mă indoiesc că, dacă ar fi gustat din
aceste trufandale, simpaticul critic nu ar mai fi putut pune
Cobadinul in rând cu alte sate dobrogene…
BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Visniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iasi”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romania literara”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei “Ateneu”), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in “Ziarul de Iasi”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iasi, din 2006.