Când a debutat, in 1995 (la un an dupa “Ieudul fara iesire” si dupa “Arta Popescu”), cu volumul “Jucaria mortului”, Constantin Acosmei habar nu avea ca notorietatea va veni târziu, la vreo zece ani dupa. Astazi se vede limpede ca o astfel de carte, singulara, marcheaza o data in istoria recenta a poeziei românesti. O data si un stil, ba chiar o viziune. Poezia lui Constantin Acosmei nu e una care sa se refere explicit la moarte. Dar nici nu mai era nevoie. Exista atâta amar in ea, atâta presimtire a vidului, a nesigurantei, a inutilitatii, incât moartea nu ar mai putea inspaimânta. Relatarile copilului, ale barbatului si ale batrânului sunt scenarii care divulga tot ceea ce poate fi mai pesimist si mai lipsit de sens in viata unui om, condamnat de la bun inceput la umilinta. Aceasta pare a fi conditia “personajelor” din aceste texte: umilinta permanenta. Mai jos de atât nu se poate ajunge; e o pedagogie nihilista a deriziunii aici, in care victima este omul lipsit de orice posibil reper. Cerul pare gol, lumea de dincolo nu ar fi decât o luminoasa compensatie (“zeii sunt vii/ numai in sudalme”). Realitatea lui Acosmei este mult mai dura decât spaimele, angoasele thanatice ale altor poeti. Omul bacovian este un optimist plin de energie pe lânga acest individ lipsit de orice reper; doar ca, din prea multa drama, totul devine ridicol, ca in “Week-end cardiac”. Excesul de suferinta, mai ales etalat, atinge, uneori, ridicolul; exista o ironie a sortii pe seama careia Acosmei stie sa se amuze si ale carei farse stie sa le guste. In toata simplitatea lor ostentativa, aceste poeme ascund o arta a miniaturii: cine ar crede in naturaletea lor, in firescul rostirii ar cadea in capcana. Exista, de fapt, o foarte atenta dramuire a sensului fiecarui poem, in care deriziunea capata fatete aproape stridente in simplitatea lor: titlul marcheaza intotdeauna un contrast cu banalitatea cultivata, in forme cât mai austere, in poemele propriu-zise. M-as putea opri la oricare poem din acest grupaj, la “Seducatorul” sau la “Garden Party”. Aleg insa” Odihna”: “(umblu pe o strada/ si imi dau seama/ca am inghitit apa/ zic – frate loveste-ma/ cu pumnul in cap/ prinde-ma bine de par/ si târaste-ma afara/ daca ti-e scârba/ da-mi zece lei/ sa ma duc in piata/ si sa ma cântaresc)” Observati, mai intâi, ca toate (anti)poemele lui Acosmei sunt dispuse intre paranteze. E un semn ca ceea ce ne transmit ele putea foarte bine sa fie trecut sub tacere, ca, la urma urmelor, ele nu atenteaza catre o metafizica la vedere, nu propun subiecte esentiale, grave, ci doar decupeaza din realitate scene când absurde, când caraghioase, in care individul apare mereu strivit, cocosat de evidenta conditiei sale ridicole, lipsite de sansa. Primele versuri din acest scurt poem mai sus citat ies, parca, din proza lui Daniil Harms. De data aceasta, scenariul obisnuit nici nu mai este respectat: proximitatea mortii nu mai copleseste, ci sperie sau doar amuza prin ridicolul sau posibil. Finalul este cautat anodin, iar dintr-o astfel de situatie omul iese acoperit de derizoriu (nu intâmplator folosesc repetat, cu incapatânare calculata, acest cuvânt). Marile temeri sunt altele, cele care intaresc consecvent aceasta conditie neinsemnata: “mi-e frica sa nu se stârneasca/ blindele de pe sira spinarii”. Poate comit o blasfemie, dar nu ma abtin: va indemn sa comparati primul vers al unui “Sonet in X” (pe care, atentie, poetul il elaboreaza tocmai pentru a face cu ochiul si a ne indemna sa vedem ca si celelalte texte, atât de simple in rostire, sunt tot rodul unei elaborari acribioase) cu invocarea muzei din epopeile homerice si veti avea in fata formula unei poezii care mizeaza mai curând pe taceri erudit orchestrate decât pe efecte retorice verbioase: “Zeita, taci!” Acosmei practica o arta a conciziei, pornita dintr-o vizibila blazare, care il apropie de ultimul Bacovia, cel atât de dispus sa inventarieze banalitatea in toate manifestarile ei aparent lipsite de sens. Totul este intors pe dos, dar nu dintr-o pornire iconoclasta sau dintr-un prea acut sentiment al revoltei, nici dintr-o constiinta a deja spusului. Intreaga poezie a lui Acosmei ar putea ilustra foarte bine un deziderat formulat de Quintillian: “Ars este celare artem”. In traducere (neimaginara): “Este o arta sa-ti ascunzi arta”.

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia “magna cum laudae”, din iulie 2006. Volume publicate: “Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale” (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); “Matei Visniec – un optzecist atipic” (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iasi”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romania literara”), “Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana” (Premiul pentru critica al revistei “Ateneu”), “Utopia negativa in literatura romana”. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in “Ziarul de Iasi”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iasi, din 2006.