BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia “magna cum laudae”, din iulie 2006. Volume publicate: “Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale” (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); “Matei Visniec – un optzecist atipic” (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iasi”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romania literara”), “Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana” (Premiul pentru critica al revistei “Ateneu”), “Utopia negativa in literatura romana”. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in “Ziarul de Iasi”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iasi, din 2006.
Ziarul de Duminică
IASII LUI CRETU/ Jucaria mortului sau arta deriziunii
Când a debutat, in 1995 (la un an dupa „Ieudul fara iesire” si dupa „Arta Popescu”), cu volumul „Jucaria mortului”, Constantin Acosmei habar nu avea ca notorietatea va veni târziu, la vreo zece ani dupa. Astazi se vede limpede ca o astfel de carte, singulara, marcheaza o data in istoria recenta a poeziei românesti. O data si un stil, ba chiar o viziune.
Când a debutat, in 1995 (la un
an dupa “Ieudul fara iesire” si dupa “Arta Popescu”), cu volumul
“Jucaria mortului”, Constantin Acosmei habar nu avea ca
notorietatea va veni târziu, la vreo zece ani dupa. Astazi se vede
limpede ca o astfel de carte, singulara, marcheaza o data in
istoria recenta a poeziei românesti. O data si un stil, ba chiar o
viziune.
Poezia lui Constantin Acosmei nu
e una care sa se refere explicit la moarte. Dar nici nu mai era
nevoie. Exista atâta amar in ea, atâta presimtire a vidului, a
nesigurantei, a inutilitatii, incât moartea nu ar mai putea
inspaimânta. Relatarile copilului, ale barbatului si ale batrânului
sunt scenarii care divulga tot ceea ce poate fi mai pesimist si mai
lipsit de sens in viata unui om, condamnat de la bun inceput la
umilinta. Aceasta pare a fi conditia “personajelor” din aceste
texte: umilinta permanenta. Mai jos de atât nu se poate ajunge; e o
pedagogie nihilista a deriziunii aici, in care victima este omul
lipsit de orice posibil reper. Cerul pare gol, lumea de dincolo nu
ar fi decât o luminoasa compensatie (“zeii sunt vii/ numai in
sudalme”). Realitatea lui Acosmei este mult mai dura decât
spaimele, angoasele thanatice ale altor poeti. Omul bacovian este
un optimist plin de energie pe lânga acest individ lipsit de orice
reper; doar ca, din prea multa drama, totul devine ridicol, ca in
“Week-end cardiac”. Excesul de suferinta, mai ales etalat, atinge,
uneori, ridicolul; exista o ironie a sortii pe seama careia Acosmei
stie sa se amuze si ale carei farse stie sa le guste.
In toata simplitatea lor
ostentativa, aceste poeme ascund o arta a miniaturii: cine ar crede
in naturaletea lor, in firescul rostirii ar cadea in capcana.
Exista, de fapt, o foarte atenta dramuire a sensului fiecarui poem,
in care deriziunea capata fatete aproape stridente in simplitatea
lor: titlul marcheaza intotdeauna un contrast cu banalitatea
cultivata, in forme cât mai austere, in poemele propriu-zise. M-as
putea opri la oricare poem din acest grupaj, la “Seducatorul” sau
la “Garden Party”. Aleg insa” Odihna”: “(umblu pe o strada/ si imi
dau seama/ca am inghitit apa/ zic – frate loveste-ma/ cu pumnul in
cap/ prinde-ma bine de par/ si târaste-ma afara/ daca ti-e scârba/
da-mi zece lei/ sa ma duc in piata/ si sa ma cântaresc)” Observati,
mai intâi, ca toate (anti)poemele lui Acosmei sunt dispuse intre
paranteze. E un semn ca ceea ce ne transmit ele putea foarte bine
sa fie trecut sub tacere, ca, la urma urmelor, ele nu atenteaza
catre o metafizica la vedere, nu propun subiecte esentiale, grave,
ci doar decupeaza din realitate scene când absurde, când
caraghioase, in care individul apare mereu strivit, cocosat de
evidenta conditiei sale ridicole, lipsite de sansa. Primele versuri
din acest scurt poem mai sus citat ies, parca, din proza lui Daniil
Harms. De data aceasta, scenariul obisnuit nici nu mai este
respectat: proximitatea mortii nu mai copleseste, ci sperie sau
doar amuza prin ridicolul sau posibil. Finalul este cautat anodin,
iar dintr-o astfel de situatie omul iese acoperit de derizoriu (nu
intâmplator folosesc repetat, cu incapatânare calculata, acest
cuvânt). Marile temeri sunt altele, cele care intaresc consecvent
aceasta conditie neinsemnata: “mi-e frica sa nu se stârneasca/
blindele de pe sira spinarii”.
Poate comit o blasfemie, dar nu
ma abtin: va indemn sa comparati primul vers al unui “Sonet in X”
(pe care, atentie, poetul il elaboreaza tocmai pentru a face cu
ochiul si a ne indemna sa vedem ca si celelalte texte, atât de
simple in rostire, sunt tot rodul unei elaborari acribioase) cu
invocarea muzei din epopeile homerice si veti avea in fata formula
unei poezii care mizeaza mai curând pe taceri erudit orchestrate
decât pe efecte retorice verbioase: “Zeita, taci!” Acosmei practica
o arta a conciziei, pornita dintr-o vizibila blazare, care il
apropie de ultimul Bacovia, cel atât de dispus sa inventarieze
banalitatea in toate manifestarile ei aparent lipsite de sens.
Totul este intors pe dos, dar nu dintr-o pornire iconoclasta sau
dintr-un prea acut sentiment al revoltei, nici dintr-o constiinta a
deja spusului.
Intreaga poezie a lui Acosmei ar
putea ilustra foarte bine un deziderat formulat de Quintillian:
“Ars este celare artem”. In traducere (neimaginara): “Este o arta
sa-ti ascunzi arta”.