Despre Nicolae Manea mi-aș fi
dorit să scriu in cu totul altfel de imprejurări decat cele de
acum, cand cuvintele au inceput să-mi pară nu doar lipsite de sens,
ci pur și simplu neavenite, triviale chiar cată vreme se văd
constrinse, in virtutea unor convenții oarecare, să poarte cu ele
fiorul ireversibilului, inevitabilele rezonanțe funebre ale
lucrurilor ce nu mai sunt.
Mărturisesc că niciodată nu mi
s-a intamplat să ezit atat ca in cazul de față, și nici in clipa
aceasta nu sunt convins de utilitatea reverențelor postume, la care
Nic (așa ii plăcea să se recomande, cu familiaritate și căldură,
dar și dintr-o sacră oroare față de protocol) n-ar fi consimțit
nici in ruptul capului. Era un om tanăr chiar și atunci cand nu mai
era de mult tanăr, iar cine avea norocul de a-i sta prin preajmă
invăța repede lecția gestului firesc, degajat, și a dialogului
sincer, lipsit de ipocrizie, care-i indeamnă pe oameni să-și
vorbească deschis, dincolo de orice formă de egoism ori de vanitate
meschină.
Nimic nu i se părea mai de preț
ca libertatea. Semăna in multe privințe cu Moțu Pittiș și mi-l
imaginam ades recitind versurile celebrului hit lansat de “Pasărea
Colibri” – “Nu contează cat de lung am părul etc.” -, ca o sfidare
la adresa nu atat a burghezului imbecilizat (relicvă din alte
lumi), cat a capetelor pătrate de activiști sau de bieți proletari
cu frică de partid și de Dumnezeu. Imi vorbea mereu de anii
studenției, cu prieteni unul și unul, cu nopți petrecute la
redacție la “Alma Mater”, cu recitaluri de poezie și muzică bună,
de la Beatles și Jimi Hendrix la Led Zeppelin, Jethro Tull sau Pink
Floyd, cele mai teribile trupe de atunci (și dintotdeauna, ar
adăuga cunoscătorii).
De la Nic am aflat de moda
hippy, a pletelor și a pantalonilor evazați, de frumusețea boemei
literare de altădată, cu mancare pe blat, călătorii, chiul de la
orele plicticoase, dar și cu lecturi grele,
extenuante.
De la Nic am auzit prima oară de
Tarkovski, Bergman și Antonioni. El mi-a starnit pasiunea de
bibliofil (avea o bibliotecă fabuloasă) cu Orlando furioso,
intr-o ediție de pe la 1700, sau cu Cărticica de seară,
intr-un volum serie limitată, purtand semnătura celebrului autor,
el mi-a pus in mană la vremea adolescenței Zenobia ori
Intamplările in irealitatea imediată (era pasionat de
avangardă și scrisese o excelentă lucrare de licență despre
suprarealism), ca să nu mai vorbesc de tomuri grele ca Știința
nouă, voluminosul tratat al lui Giambattista Vico,
Fenomenologia spiritului sau Estetica lui Croce, de
jurnalele lui Baudelaire, povestirile lui Poe, și multe multe
altele.
Nic mi-a starnit pasiunea pentru
Kavafis și Pavese, autorii săi preferați, Nic m-a indemnat să scriu
și să-mi inving in bună măsură timiditatea și tot Nic mi-a dăruit o
mulțime de cărți la care ținea el insuși enorm, dar de care
ințelegea totuși să se despartă, cu generozitatea celui obișnuit
mai mult să dea decat să primească.
Parcă-l văd aievea cum zambea in
sine, pe sub mustață, detașandu-se ironic de lumea din jur și de
automatismele unei existențe la care nu mai voia să participe decat
ca spectator, amuzat de ridicolul condiției umane. Pentru că, după
absolvirea facultății, in lipsa buletinului de Iași și a unor
relații temeinice in sistem, el a preferat să rămană deoparte,
să-și păstreze intactă doar libertatea interioară, spre uimirea
prefăcută a colegilor săi mai ambițioși, foarte mulțumiți de fapt
că au scăpat de un potențial concurent, renumit prin talentul și
limba lui ascuțită. Insă Nic nu a pretins niciodată vreo poziție
confortabilă in sistem, iar după 1989, cand s-ar fi putut
reintoarce in Iași, a ales să se țină departe de zgomotul neplăcut
al unei vieți literare măcinate de tot soiul de conflicte murdare,
departe de lumea invrăjbită a scriitorilor și a intelectualilor cu
blazonul pătat de puroiul compromisurilor morale.
Cunoscand prea bine natura
umană, Nicolae Manea – fostul secretar general al prestigioasei
reviste studențești “Alma Mater”, fostul șef de cenaclu – va fi
ințeles prea bine că amicii de altădată s-au mai schimbat intre
timp, devenind oameni serioși, cu familie grea, și că nimănui nu-i
pasă de fapt cu adevărat de soarta talentului său de poet genial,
căzut intr-o nedreaptă uitare. Cu toate acestea, o vreme pare să fi
nutrit oarecare speranțe, din moment ce s-a induplecat să-și
publice, atunci cand se putea din nou, niște texte.
Incurajat un timp de noua stare
de lucruri, mi-a mărturisit chiar că voia să-și adune poeziile
intr-un volum pe care ar fi urmat să i-l editeze prietenul său
emigrat de ani buni in Germania, Hoppy Winckler. Nu știu ce s-a
intamplat mai apoi, dar, de cate ori ii aminteam de volum, Nic
schimba vorba, nu fără o urmă de amărăciune. Și totuși, iată că
acum miracolul s-a produs, iar Țara bursucilor, cartea
ținută atata vreme in sertar, vede in sfarșit lumina tiparului prin
bunăvoința scriitorilor-editori Valentin Talpalaru și Emilian
Marcu, oamenii de care autorul se va fi simțit mai aproape (de
vreme ce lor le-a incredințat manuscrisele) in acele ceasuri
cumplite de luciditate dinaintea sfarșitului.
Și cand deschizi volumul, de la
primele versuri simți vana de poet inspirat și ironic, capabil să
insinueze aluzii cu schepsis intertextual ori politic intr-un
limbaj melifluent, modelat pe niște tipare ritmice foarte dificile.
Citez doar cateva exemple, ilustrative, sper, pentru expresivitatea
metaforico-muzicală a poemelor din ciclul care dă și titlul
volumului, dar și pentru inteligența de a prelucra ironic motive și
sonuri amintind de Arghezi, Doinaș sau Nichita Stănescu: “Tocmai
cand nu te aștepți/ vin bursucii// mai intai plange iarba incet/ se
presimte o vagă ninsoare/ nimeni nu țipă/ nici măcar nu tresare/
apoi vine o liniște grea/ ca o noapte bătrană și rece/ peste care
se zbate cerul/ proaspăt ucis// și deodată o spaimă nebună/ cade
urland in pămant dinspre lună/ vin ei/ lumină neagră/ trec prin
acoperiș prin pereți/ macină piatra o limpezesc o prefac/ apa
rădăcinii unui copac/ trec prin lumină o macină o desfac/ soarele
frunzelor unui copac// vin ei de demult de aiurea/ vin să macine
lumea-pădurea/ trec prin acoperiș prin pereți/ cu răsuflet greu cu
răsuflet/ și trec prin carne prin suflet// Ca un blestem pe capătul
crucii/ tocmai cand nu te aștepți/ vin bursucii” (Vin
bursucii); sau: “Nu țin minte să fi văzut/ in țara bursucilor
herghelii/ poate caii lor mai demult/ s-au ascuns sub temelii// o
doar bursucii știu să vaneze/ știu să alerge să rupă/ știu chiar să
clănțăne și să urle/ după ce te-au zărit doar după// cel mai greu
și mai greu de vanat/ e un vechi și ciudat animal/ foarte greu de
găsit și apoi/ cum să faci să-l dai jos de pe cal/ aici insă totul
se poate/ fu adus un bursuc de oțel/ aport – i s-a spus –
tăvălește-l/ pe acel ce se vrea mai acel// minunat! Strigară
bursucii cu toții/ minunat! Am strigat eu mușcat de genunchi/ doar
durerea aprinsă suind inspre creștet/ din oțel infipt cu putere-n
rărunchi// in sfarșit m-au găsit, eram singurul care/ vinovat e
de-a fi mai puțin vinovat/ eu pe calul meu alb ei bursuci fără
număr/ murind drept răsplată intr-un mod minunat”(In țara
bursucilor); sau: “mai intai fac un semn oarecare/ spun ceva
dar să fie frumos/ și se face o albă lumină/ ca un manz foarte alb
și lucios// mai apoi mă ridic și aștept/ mă stropesc peste creștet
cu rouă/ căci bursucii o știm/ mai ales vin atunci cand plouă//
sunt acum minzul alb sunt lumină/ ei se-ascund undeva mult mai jos/
eu mai fac iar un semn oarecare/ spun ceva insă mai frumos”
(Cum pană la urmă alung bursucii).
De fapt, ciclul Țara
bursucilor fusese publicat prin anii ’70 in “Alma Mater”
(colecția se poate consulta integral la Biblioteca Centrală a
Universității din Iași), aducind tanărului student la filologie
faima de cel mai promițător talent al generației. Numai că, in loc
să-și urmeze muza și să scrie cu sirg in maniera cu care făcuse
valvă, Nicolae Manea pare să se delimiteze prematur de propria
formulă, simțind de la bun inceput pericolul facilității și al
autopastișării. Inteligența i-a frant, se pare, mult prea repede
aripile (de albatros, să zicem), iar textele de mai tarziu iși
pierd suflul și capătă pe alocuri tonalități elegiace colorate
parodic, ca in acest dialog intertextual cu celebrul poem al lui
Mircea Dinescu: “Sunt singur doamnă singur și departe/ Imens și
sumbru ca un ceas de noapte/ Incert ca acul de busolă intre poli/
Solemn ca un sultan primind pe soli.// Sunt poate altfel doamnă mai
firesc/ Ca un potir maur cu arabesc/ Sub care trec convoaiele
păgane/ De sclavi de eunuci și de cadine// Sunt doamnă soclul umed
de statuie/ Ce trebuia să fie brusc și nu e/ Sunt o podoabă grea de
abanos/ Sau dintr-un fel de lemn și mai frumos// De fapt sunt
singur doamnă și departe/ Ca o țestoasă lunecand pe spate/ Și tot
ce sunt sunt doamnă ție-ți dărui/ Cand mă dizolv mă risipesc mă
nărui.” (Ce sunt).
Nu intamplător, poemele din
ultima parte a volumului marchează o mutație semnificativă atat la
nivelul temelor, cat și al procedeelor și modalităților de
textualizare. O primă categorie de texte mizează pe inscenarea
discret-ironică a (auto)biograficului, intr-un limbaj minimal,
care-și propune să reconvertească liric elementul prozaic. Iată o
bucată foarte reușită in genul acesta: “El iși cumpără foarte rar/
Papuci de casă. El dondăne, fredonează/ Devine brusc ințelept, iși
dă palme,/ Plange, recunoaște, mai cere/ Incă o dată, scuze.//
Poetul ingină ceva. O ia razna,/ Iși dedică, post-mortem,/ Un
manuscris. Precizează, deschide/ Paranteze, mai are ceva de
adăugat./ Lui ii este dor de acasă, de niște/ Ai săi.// Poetul
cască gura. Unii/ Se opresc puțin, il dojenesc ce-l dojenesc,/ Apoi
se indreaptă grăbiți către slujbe./ Nimeni insă (dumnezeu știe de
ce)/ Nu admite că seara, tarziu,/ După ora stingerii/ El se
strecoară in bucătărie/ Și se apucă de hoinărit.”
(Adeverință).
Altă categorie de texte, cea mai
consistentă, ingană elegiac trauma despărțirii de oraș (Emoția
orașului se intitulează ciclul de poeme din partea a doua a
volumului)ca de o “Cetate vie”, spațiu matricial in care poetul se
va fi simțit integrat organic (intr-adevăr, Nicolae Manea e un poet
esențialmente citadin, pe care exilul la sat l-a distrus ca artist,
secătuindu-i vana creatoare, dar nu l-a mutilat sufletește). Sunt
de regăsit, aici, momentele simbolice ale oricărei experiențe
poetice condiționate existențial, cu scenariul inevitabil marcat de
iminența sfarșitului și de memoria clipelor de grație din trecut
(tinerețea, talentul). Așa se și incheie, de altfel, volumul, in
nota melancolică a acestui poem fără titlu (absență semnificativă
și pentru alte, numeroase, pricini): “poemul acesta/ n-ar fi
trebuit să existe/ numai umbra sa/ aroma neinchipuită a vocalelor/
veșnicia dintre sunete/ gestul irepetabil al buzelor mele// acest
poem/ se zbate printre/ cuvinte/ (oh crede-l crede-mă/ ne iubim
imens)// memoria/ insuportabila mea povară/ il copleșește/ simt –
abia mai respiră/ se incovoaie se stinge/ acest poem/ risipit/
printre bietele mele cuvinte”.
La puțin timp după ce va fi
scris poemul din urmă a dispărut și Nic dintre noi, fără să-și
anunțe retragerea, intr-o manieră demnă, nobilă, de om care nu vrea
să deranjeze pe nimeni. De fapt, a murit așa cum trăise: ca un
spirit ales, de o noblețe innăscută, inclinat mai mult către
contemplație decit către acțiune, dar și ca un fiu risipitor,
generos cu ceilalți pană acolo incit devenea mult prea nedrept cu
sine, cultivind o subtilă filozofie a anonimatului necesar și a
libertății refuzurilor care-l făcea să nu regrete nimic, să se
mulțumească de pildă cu postura modestă de profesor de țară, el,
unul dintre cei mai talentați poeți din generația sa,
“intelectualul rafinat” (așa il apreciază Mihai Ursachi intr-o
dedicație de pe volumul Inel cu enigmă, rămas in posesia
mea), primit oricand cu brațele deschise in cercurile cele mai
alese, ca un oaspete de seamă.
E drept, mulți dintre cei care-i
cunoșteau posibilitățile intelectuale s-au arătat totdeauna
surprinși de presupusa “ratare” a scriitorului, sustras de la
menirea-i firească printr-un nefericit concurs de imprejurări. Dar,
fără să se fi acrit de resentiment, cum li se intamplă de obicei
intelectualilor cu potențial, atinși de microbul voinței de putere,
Nicolae Manea, poetul fără volum, și-a găsit salvarea altundeva,
departe de masa de lucru, in poezia vieții de zi cu zi, asumată
existențial ca o stare de grație, printre oameni poate mai puțin
instruiți, dar mult mai ințelepți și modești, alături de soția și
de copiii săi, de cițiva prieteni dragi și de elevii cărora le-a
modelat cu iscusință mintea și inima.
Din textele adunate acum in
sfarșit la un loc ne putem da seama numai intr-o mică măsură de cat
am pierdut cu toții, pierzandu-l pe cel ce a fost Nicolae
Manea.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista “Convorbiri literare”; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu – de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.