Când un academician cu nume greu
precum Gabriel Ștrempel se intâmplă să recomande o lucrare
științifică in termeni elogioși (“produs al unei minți foarte bine
mobilate”, apreciază domnia sa opul Elenei
Vulcănescu,”București-Paris via Mircești”,Editura Fundației Poezia,
Iași, 2007), cititorul se simte indemnat să ia creionul in mână și
să-și pregătească imediat fișele, spre a nu pierde nimic din
preaplinul gândirii inzestratului auctore.
Și bine face, pentru că volumul
in cauză e un temeinic studiu istoriografic ce vehiculează o
sumedenie de informații absolut inedite legate de biografia
“veselului” Alecsandri și de contextul socio-politic, cultural, cu
intenția de a ne călăuzi in intimitatea secolului al XIX-lea și a
altor veacuri, de mult apuse. Insă “intimitatea” nu devine, aici,
un scop in sine al cercetării, câtă vreme relația cu prim-planul
istoriei mari e subliniată mereu, din dorința mărturisită de a
desluși mai bine motivațiile psihologice ale unor fapte și decizii
importante, resorturile ascunse ale evenimentelor cunoscute de
toată lumea.
Pentru aceasta, exegeta
zăbovește o vreme (in primul capitol) asupra documentelor celor mai
credibile și mai ferite de tentația mistificării: confesiunile
testimoniale, unde glasul conștiinței se face in sfârșit auzit iar
oamenii, obosiți de atâtea deșertăciuni, vorbesc cu limbă de
moarte. Testamentul lui Maiorescu, de pildă (datat sâmbătă, 23
ianuarie 1916, deci după moartea celei de-a doua soții, geloasa
“Anicuța”), relevă recunoștința criticului față de femeile care
i-au alinat sufletul in momente de cumpănă, de la fițoasa iubită
din perioada dificilă a primului mariaj (e vorba de Mite Kremnitz,
“cumnata” ce se făcuse vinovată un pic și de exaltarea lui
Eminescu), la blând-ințelegătoarea domnișoară Olga Neumann,
recompensată cu “suma de 20.000 lei nominal bonuri urbane” pentru
“ingrijirea cu inteligență și devotament, atât in călătorii cât și
cu prilejul lucrărilor literare”. Olimpianul știa să fie generos –
e drept, nu chiar cu oricine!…
La fel de darnic s-a dovedit și
Kogălniceanu, rafinatul autor al “Tainelor inimei”, ale cărui
“testamente” (căci au fost mai multe!) trădează o complicată viață
sentimentală, pe fondul unei chinuitoare afecțiuni la vezica
urinară (boală boierească, zice-se, de care moare răpus până la
urmă pe masa de operație, intr-un spital din Paris, la a 11-a
intervenție chirurgicală, in 1891). După ce izbutise să introducă
in spațiul autohton, pe lângă reformele liberale, gustul rafinat
pentru bucătăria franțuzească (vezi cele 200 de rețete alcătuite și
“cercate” impreună cu amicul Costache Negruzzi), politicianul
epicureu simte, odată cu răsfățul plăcerilor interzise, amenințarea
morții apropiate și, ca orice om cu simțul răspunderii, purcede la
intocmirea testamentului. Primul “act” de asemenea factură (din
6/18 august 1882) – observă, just, acribioasa cercetătoare – “stă
sub semnul unei mari iubiri extraconjugale pentru Raluca Lămotescu,
tânără și focoasă, care s-a străduit vreo 20 de ani să-l smulgă
familiei”. Induioșat de soarta devotatei amante, raționalul
Kogălniceanu, “deși nu a divorțat niciodată de Catinca iar pe
Raluca a ținut-o mai mult in străinătate”, s-a văzut nevoit ani la
rândul “să facă naveta” “intre amânări și promisiuni”, până când
“copila nelegitimă, Maria R. Lămotescu, s-a măritat, cu toată pompa
și zestrea pretinse”. Liderul liberal a fost, așadar, “un părinte
ireproșabil”, lăsând nelegitimei fiice moșia Scoposeni și “una sută
pogoane de vie”. Altminteri, Kogălniceanu avea și de unde să dea,
ținând cont de faptul că, după Războiul de Independență cumpărase
de la stat, “cu inlesnirile momentului” și ale funcției sale
politice (năravul e vechi), 3.800 de hectare de teren in Dobrogea,
rotunjindu-și posesiunile la peste 5.000 de hectare. Oricum,
scăpând cu viață de la greaua incercare a sorții (operația
reușise), generosul boier ar fi lăsat probabil neschimbat
testamentul dacă nu era chemat de amantă in fața instanței. Se pare
că, intre timp, relația cu Raluca “se depreciase până la
trivialitate” din cauza geloziei femeii față de “fiica vătafului de
curte al unei moșii dobrogene” către care incepuse să se indrepte
simpatia marelui om de stat. Enervat de indiscreția femeii rănite
in amorul propriu, ce scotea astfel la iveală secretul intimității,
“taina inimei”, Kogălniceanu ii sancționează lipsa de recunoștință
și modifică testamentul, redirecționând moșia Scoposeni “spre fiica
legitimă, Lucia”. Ca și in politică, și in viața sentimentală
ințeleptul boier moldovean a ales să urmeze aurita cale de mijloc,
lăsându-se ispitit de farmecul pasiunilor interzise, insă moderat,
in limitele rezonabilității burgheze și ale
bunului-simț.
Dar la inceputul secolului, cu o
generație inainte, oamenii se gândeau mai mult la căpătuială decât
la nemurire. Medelnicerul Alecsandri spre exemplu, tatăl poetului,
nu-și putea permite să fie generos decât in situații extreme
(dăruiește comunității o sumă de bani după dezastrul din 1844, când
Iașul fusese decimat de incendii), iar Conachi (“cel mai bogat
scriitor român din toate timpurile”) nici măcar atunci, cu toată
sensibilitatea sa de artist iubitor de oameni și de frumos. De
altfel, nu numai pentru alții, dar nici măcar pentru sine nu s-a
indurat simțitorul cântăreț al iubirii să risipească vreun sfanț:
“Păstra rădvanele vechi, vizitii octogenari și cai fără dinți, să
nu-l muște…, dar cumpăra in tot anul câte o moșie”. Parcimonios
până și in amor (in afară de “Zulnia” nicio femeie nu i-a mai răpit
inima, care va fi rămas ferecată, ca și baierele dolofanei pungi),
Conachi nu izbutește să ducă la bun sfârșit redactarea propriului
Testament (incepută de mai multe ori). Firesc, observă agera
exegetă, omul nu putea răbda să-și imagineze moșia instrăinată! De
aceea probabil, ca o ironie a sorții, Casa Conachi din Iași, in loc
să devină muzeu, adăpostește azi sediul unor firme prospere și al
unei crâșme ordinare, dar cu mare dever (spre bucuria noilor
proprietari, recrutați – nota bene! – tot din breasla
scriitoricească!).
Ceea ce rezultă din consultarea
unor asemenea “mărturii de taină” e o altfel de istorie, “secretă”,
pe care Elena Vulcănescu, asemenea unui Procopius al zilelor
noastre, se străduiește să ne-o prezinte in maniera captivantă a
narațiunii senzaționale, imbinând cu talent și imaginație de
prozator aventura și erosul, povestea sentimentală, anecdota și
intrigile de tot soiul, pentru a glosa mai apoi, ironic ori cu
exaltare empatică, pe marginea “subiectului”, reinventat ad usum
Delphini. Prin urmare, autoarea volumului București-Paris
via Mircești nu ințelege deloc să-și reprime propria
personalitate de dragul unei iluzorii “obiectivități”. Dimpotrivă,
intervine mereu in text, comentează insinuant și persuasiv, se
lansează in tot soiul de digresiuni savante (de la considerațiile
privind originea istroromânilor la speculațiile genealogice ori
toponimice), peste care presară mereu sarea și piperul unei
sensibilități feminine de cea mai bună calitate, modelată la școala
umorului și a inteligenței surâzătoare. Cercetat cu ochi proaspăt
și cu o curiozitate nestăpânită, de vânător dibaci, documentul se
insuflețește, prinde viață și formă literar-eseistică, pasionata
cercetătoare (dotată cu esprit de finesse) sacrificând fără
pic de regret geometria rigidă a discursului “academic” de dragul
nuanțelor, al detaliilor cu schepsis. Și fiindcă tot am adus vorba
de vânătoare, este ceva din spiritul ironicului Odobescu in aceste
“eseuri” doldora de erudiție și umor, legate unele de altele prin
firul unei imaginații sensibile preponderent la faptele de culise,
la dedesubturile sentimentale din biografiile marilor
personalități.
Interesul Elenei Vulcănescu se
indreaptă cu precădere asupra iubirii cuminți, matrimoniale dintre
Alecsandri și Paulina Lucasievici, femeia care a avut grijă atât de
sănătatea, cât și de memoria postumă a faimosului bard. Istoricul
Radu Rosetti consemnează că Paulina (1841-1921) era “de profesie
menajeră”, slujind la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski,
fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni (1775-1860), marele
vistier al Moldovei. Prin 1856, poposind la han, Alecsandri “pune
ochii pe slujnica drăguță, cu coapse și pulpe frumoase, că ii vine
s-o fure și s-o ducă la Mircești”. Ceea ce se și intâmplă de vreme
ce, peste câteva luni, Paulina era deja instalată in casa poetului
(vecinilor le părea “destul de plăcută, bine imbrăcată”), in 1857
dând naștere Mariei, unicul lor copil, pe care Alecsandri o adoptă
abia in 1874, pentru ca, in 1876, să se căsătorească oficial cu
credincioasa femeie la Primăria din Mircești, “in prezența a doi
martori care semnează prin punerea degetului”.
Pe de altă parte, intre Elena
Negri și Paulina, o altă femeie celebră s-a lăsat iubită (e drept,
doar in treacăt) de bardul cu suflet sensibil. E vorba de celebra
Egerie a diasporei românești de la Paris, Maria Cantacuzino(n.
1822), care la 18 ani era divorțată de George Stratulat, primul ei
soț, și in 1852 tocmai il părăsise pe cel de-al doilea (Alexandru
Cantacuzino, zis Cneazul, marele prieten al lui Alecsandri și Al.
I. Cuza, cunoscut ca scriitor prin romanul Serile de toamnă la
țară, publicat in 1855 in “România literară”). Atrasă de lumea
artistică, Maria (“Mărgărita” din scrierile “veselului” poet) il
insoțește pe Bălcescu la Hy’res in ultima lui iarnă și de acolo ii
trimite lui Alecsandri o scrisoare in măsură să stârnească gelozia
amorezatului fără speranță: “Se ridica adesea in timpul nopții să
scrie la istoria lui despre Mihai Viteazul. Acest efort il epuiza.
I-am propus să-mi dicteze. Amintirea acestor ceasuri de muncă
intreruptă de discuții este una dintre cele mai prețioase pe care o
păstrez din frățeasca noastră intimitate”. Resemnat de a nu fi
reușit s-o păstreze doar pentru el, Alecsandri o așteaptă apoi
mereu, cu infrigurare, “in ciuda impăcărilor ei cu Cneazul”, de
care nu va divorța niciodată. In 1855, in atelierul lui Chasseriau,
Prințesa cunoaște pe marele Puvis de Chavannes, alături de care
rămâne tot restul vieții și cu care se căsătorește in 1889, după
moartea lui Alexandru Cantacuzino, soțul legitim. Iar pictorul ii
va celebra frumusețea in pânzele sale, sub chipul Sfintei Genoveva,
in seria de compoziții ce impodobesc Panteonul (“Sfânta Genoveva
procurând hrană Parisului asediat”, “Sfânta Genoveva veghind asupra
Parisului adormit”). Iată cum frumusețea unei românce a ajuns să-i
salveze pe francezi, sub chipul sfintei ocrotitoare, intr-un moment
dramatic al existenței propriului lor popor. Așa se scrie istoria.
Și tot astfel ințelege să o rescrie, pentru gustul iubitorilor de
frumos, doamna Elena Vulcănescu.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista “Convorbiri literare”; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu – de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.