Textele din volumul lui Valeriu Gherghel – Porunca
lui Rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la
Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice (Editura Polirom) –
sunt elaborate cu o știință a scrisului și cu o competență care
descurajează din start pe hermeneuții căutători de noduri în
papură. Se vor găsi, totuși, destui îndrăzneți care să strâmbe din
nas și să susțină sus și tare, ca altădată Giovanni Pico della
Mirandola, conte de Concordia, că știu tot ce se poate ști și încă
ceva pe deasupra. Treaba lor.
Valeriu Gherghel nu are pretenția asta. Își recunoaște chiar, în
repetate rânduri, limitele, îndemnându-ne să fim și noi îngăduitori
și să nu sărim în sus dacă descoperim vreo greșeală. Inutilă
precauție: nu am găsit nici una, măcar o virgulă acolo, ceva.
Nimic. Autorul nu respinge, totuși, posibilitatea. A descoperit, se
pare, suficiente dovezi – la alții! Altfel nu ne-ar ruga, cu
binevoitoare maliție, să nu fim indignați când un eseist de o
erudiție formidabilă atribuie fără să clipească Jurnalul din anul
ciumei lui Jonathan Swift. Să înțelegem, apoi, și că sfârșitul
lumii poate fi (cum crede un intelectual școlit temeinic, altfel
“gurmand” și “băiat de treabă”)… “scatologic” – doar omului
trebuie să-i fie greu în clipa cea de pe urmă, nu? Și cum să nu-l
compătimim sincer pe inteligentul traducător al lui Voltaire care
își mărturisește regretul profund de a nu-l fi putut citi pe
Leibniz, necunoscând… germana?
Știu. Conștiința ridicolului nu te poate scăpa de ridicol. Fiecare
ajunge, mai devreme sau mai târziu, vorba unui prieten care a văzut
multe, la hotarul maximei sale incompetențe.
Deși titlul este suficient de lămuritor, să iau și eu, așadar, cu
orice risc, taurul de coarne. Despre ce este vorba în carte?
Eseurile urmăresc, toate, aceeași temă, “în virtutea unui plan, dar
fără nici o sistemă” (suntem preveniți, elegant), și schițează atât
“o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitatea târzie
și Evul Mediu”, cât și “o istorie personală”, “o ego-grafie”.
Pentru a nu lăsa pe nimeni, cumva, pradă incertitudinilor, autorul
își avertizează dintru început cititorii asupra caracterului ludic
al propriei atitudini față de erudiția de care uzează mai mult în
scopul de a lua în tărbacă pedanteria și tacticoasele năravuri
cărturărești. Cel ce a avut răbdare să stea în biblioteci ani la
rând își poate permite și asemenea gesturi, fără să se dea după
deget și fără să se teamă că s-ar putea face de râs. Cărturarul
fiind, prin definiție, “o ființă de comedie”, eseistul înțelege
să-și etaleze cunoștințele cu șarm și cu detașare (auto)ironică, în
linia a ceea ce se înțelegea cândva prin gaia scienza. De aici și
nonșalanța de a transmite într-o formă lejeră, seducătoare, lucruri
dintre cele mai grave și complicate, care au dat de furcă multor
capete luminate.
În prima parte a cărții (Tolle, lege: ia și citește!) Valeriu
Gherghel pune sub semnul întrebării o mulțime de idei vehiculate ca
adevăruri irefutabile de mai toată lumea, poate și pentru că au
fost formulate de scriitori cu autoritate, pe care e greu să nu-i
crezi pe cuvânt. Iată, de-o pildă, celebra teorie a mutației
valorilor estetice, care a făcut carieră în istoria și critica
literară de la Lovinescu încoace. Radicalitatea cu care mentorul de
la Sburătorul fixa fără ezitări opoziția dintre operele trecutului
și cele ale prezentului, dintre valoarea noțională și aceea de
sugestie, dintre intelect și sensibilitate, atitudinea aceasta mult
prea tranșantă fusese strașnic combătută și în perioada
interbelică, dintre observațiile cele mai pertinente meritând a fi
reținută opinia că “mutația” esteticului ține de receptare și are
doar o relevanță psihologică. Traducătorul lui Homer credea, lucru
cunoscut, că la trecut nu te poți raporta decât pe cale
intelectuală și că sensibilitatea cititorului vibrează numai în
fața creațiilor artistice contemporane. Mai târziu, Nicolae
Manolescu preia cu un entuziasm cam pripit ideea, susținând că
“operele literare își pierd actualitatea”, ajungând să fie citite
după un timp doar o mână de “vicioși”. Valeriu Gherghel își
recunoaște viciul și intră în joc fără ezitare, sătul de atâtea
încântătoare platitudini câte îi va fi fost dat să audă.
Eseistul observă mai întâi, cu dreptate, că nu valoarea în sine a
unei opere suferă “mutații”, ci “lectura” ei. Apoi, “valoarea
estetică” îi apare ca “o sintagmă lipsită de sens”, la care e mai
bine să renunțăm. Și asta pentru că nu desemnează nimic precis, “nu
acoperă o realitate anume, care să poată fi definită universal”.
Opera literară presupune un amestec axiologic, esteticul fiind o
funcție care “leagă” între ele valori așa zicând “substanțiale”,
“de conținut”. De aceea prețuiește Valeriu Gherghel scheletul
noțional al textelor vechi, o dată ce capacitatea de sugestie a
expresiei s-a diluat. Traducerile în proză și cât mai exacte ale
epopeilor homerice, spre exemplu, sunt de preferat versificărilor
arhaizante, ce încețoșează sensul.
Dar între intelect și sensibilitate se cască o prăpastie de
netrecut? Erau oare altfel construiți oamenii din trecut, și încă
într-o asemenea măsură încât să simtă și să înțeleagă cu totul alte
lucruri decât noi, cei de azi? “De ce – se întreabă autorul –
trăirile noastre ar fi altfel decât trăirile cavalerilor și
domnițelor care ascultau poveștile despre moartea eroică a lui
Roland sau despre nebunia lui Don Quijote? Și de ce plăcerea
noastră ar fi mai mică (ori mai mare) decât plăcerea acestor
cititori defuncți?” Nu, e limpede, omul nu avea cum să se schimbe
într-atât. Iar între rațiune și simțuri rămâne mereu o legătură.
Cititorul Valeriu Gherghel nu se teme de plăceri și, inversând
raportul obișnuit, crede că nimic nu este în simțuri fără să fi
trecut mai întâi prin intelect. Și dacă “desfătarea este efectul
unei căutări exegetice”, poate că, într-adevăr, “percepe mai acut
cel ce percepe mediat”.
Bun. Admițând că lectura îți intensifică pofta de viață și îți
rafinează sensibilitatea, și că, fără să abolească ori să
substituie lumea, cartea “ajută să te înțelegi mai bine și să-ți
exprimi mai clar și mai complet trăirile”, ce trebuie să citești?
Eseistul spune fără ezitări: clasicii. Adică scriitorii “care
rezistă până și celei mai puțin binevoitoare dintre recitiri”. Mi-a
sărit în ochi această, sugestivă, mărturisire: “Cum să părăsești
Crimă și pedeapsă pentru Ravelstein? Ori Ape de primăvară pentru În
afara destinului (a lui Imre Kertesz). Sau Învierea pentru Pianista
(Die Klavierspielerin a lui Elfriede Jelinek)? Și, în definitiv,
cine renunță, după o anume vârstă, la o plăcere veche pentru una
nouă? În materie de lectură, donjuanismul este exclus”.
Există însă cărți care, citite numai cu mintea, nu procură, totuși,
nici un fel de plăcere. Exemplu: Litera stacojie, romanul
puritanului prozator american din secolul al XIX-lea Nathaniel
Hawthorne. Plicticoasă poveste! Noroc cu teoriile despre narațiune
ale lui Umberto Eco, care oferă “cititorului real”, dispus să
piardă vremea cu îndeletniciri mai puțin serioase, prilejul unei
interesante aplicații. Treptat, lectura devine captivantă și începe
să se transforme într-o “partidă de șah”, satisfacția celui care
parcurge “cu o vervă suspectă” textul provenind exclusiv din
anticiparea strategiilor narative ale prozatorului. Aici discursul
eseistic pune în lumină, cu haz, inadecvarea teoriei la realitatea
vie a literaturii, nu întotdeauna atât de ușor previzibilă.
Uf, dar cât de meschină este plăcerea pe care ți-o dă confirmarea
propriilor bănuieli! Ce trist e câteodată să descoperi că ai avut
dreptate! De aceea, poate, preferă eseistul să rămână de-a pururi
un lector naiv, să se lase chiar înșelat, fie și cu bună știință,
numai să nu devină bănuitor…
Pentru că de păcatul suspiciunii se vor fi făcut vinovați destui
cărturari care au încercat să se apropie de viață prin cărți.
Iată-l pe Montaigne, glosând cu spor pe marginea textelor altora,
din dorința de a se cunoaște pe sine. Până la urmă, ajunge să
constate că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par și să
nutrească iluzia configurării unui “eu” liber de orice
constrângeri, edificat prin experiența directă. Citindu-i atent pe
istoricii antici, Montaigne observă că în spatele unor strălucite
victorii, care au schimbat fața lumii, se ascund adesea lucruri
meschine, înjositoare. Un conducător de oști, fricos, lasă impresia
că e viteaz. Altul își jertfește viața nu pentru o cauză nobilă,
cum cred camarazii de arme, ci pentru că îl așteaptă temnița. Vă
amintiți cum s-a sinucis un poet genial împreună cu logodnica sa,
fără să aibă habar că femeia consimțea la un asemenea gest de
nebunie sublimă știindu-se, oricum, lovită de o boală fără scăpare?
Clar, mobilul faptelor noastre nu e, adesea, tocmai curat. De
aceea, ambiguitatea și echivocul îl înspăimântă pe vestitul
scriitor francez mai mult decât orice, pentru că îi zdruncină
credința în capacitatea de a înțelege și explica fără rest ființa
umană.
Dar Valeriu Gherghel își afirmă răspicat îndoiala în privința
existenței unei asemenea înzestrări suprafirești. Omul rămâne o
enigmă. Cât despre posibilitatea cunoașterii absolute, să fim
serioși! Principiul cauzalității i se pare autorului, normal, un
compas prea rigid pentru a ilustra funcționarea gândirii umane
“care prezintă mereu concluzii indubitabile, fără a le extrage din
premise certe”. În fond, gândirea “se bizuie mai mult pe motivații
vagi” și confuze. De unde și acceptarea contradicțiilor, și
opțiunea pentru eseu ca formă discursivă ce sare din patul
procustian al raționamentului silogistic.
Partea a doua a volumului (Lectio divina: lectura sacră) se
concentrează asupra modalităților, adesea surprinzătoare, de
interpretare a Scripturii, eseistul evidențiind totodată contextul
ideologic, de mentalitate, care determină o anumită atitudine față
de Carte și un anumit tip de lectură. Cea mai intensă și păgână
sexualitate respiră, dintre textele biblice, evident, Cântarea
Cântărilor. Teologii s-au confruntat de la început cu dificultatea
de a transfigura sensul erotic-nupțial în sens alegoric, lucru pe
care au reușit să-l facă până la urmă cu abilitate abia exegeții
creștini, de la Origen și Sf. Augustin până la Sf. Bernard.
Hermeneuții iudei, însă, nu puteau accepta mistificarea și,
obișnuind să citească literal, după normele celei mai stricte
tradiții, au găsit o soluție ingenioasă. După cum atrage atenția
Valeriu Gherghel, lectura presupunea, în vechime, un anumit ritual.
Omul citea întotdeauna supravegheat, în cadrul unei comunități
exegetice. Neputând distruge pur și simplu poemul, lui Rabbi Akiba
îi vine ideea genială să interzică numai rostirea lui în context
nupțial. Citirea în sinagogă, alături de membrii comunității,
impune imediat “o justă înțelegere”.
Pornind de la aceste observații, eseistul emite unele ipoteze care
ar putea surprinde, plauzibil, motivațiile ascunse ale câtorva
gesturi extreme generate, de-a lungul vremii, de lectura Cărților
Sfinte. De un “mod echivoc de a înțelege lectura și funcția ei” se
face vinovat Origen, teologul “adamantin” din al doilea secol
creștin, care ar fi citit literal, se pare, pasajul din Evanghelia
după Matei (19.12): și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei
înșiși, pentru împărăția cerurilor. Deși vorbise despre cele trei
sensuri ale Scripturii: literal (istoric, somatic), pneumatic
(moral, tropologic) și spiritual (mistic, alegoric), Origen nu
ezită să se mutileze, dând dovadă de o uluitoare lipsă de
sagacitate și rămânând, tocmai el, care știa totuși cum stau
lucrurile, doar la litera textului. Dar gestul său poate avea –
insinuează Valeriu Gherghel – și altă noimă: “dacă e un efect de
lectură, mutilarea provine din refuzul plăcerii și, în același
timp, din neputința acestui refuz”.
Peste cincisprezece veacuri, în Anglia protestantă, burghezul
Samuel Pepys ține un jurnal intim care îi va aduce gloria postumă.
Și asta pentru că diaristul a fost, într-adevăr, cum bine remarcă
autorul cărții de față, un cititor formidabil. Citește tot ce-i
cade în mână, cu o curiozitate insațiabilă și cu o mare
disponibilitate cognitivă. Viețile sfinților și ale împăraților
romani, tratate de filosofie și de hidrostatică, culegeri de poeme,
totul până într-o zi (la 13 ianuarie 1668, ni se precizează,
exact), când descoperă într-o librărie nemaipomenitul volum
intitulat L’Eschole des filles. E vorba de o carte licențioasă, pe
care puritanul Pepys ezită îndelung să o achiziționeze. În fine,
până la urmă o cumpără, dar amână mereu momentul păcătoasei
lecturi. Dar ispita se dovedește irezistibilă și, după ce își
satisface, totuși, vinovata curiozitate, notează în jurnal acest
enunț enigmatic: It did hazer my prick para stand all the while,
and una vez to decharger, enunț pe care eseistul nu-l mai traduce,
din motiv că i-ar lipsi, chipurile, competența. Mie, cu atât mai
mult. Mai bine încercați dumneavoastră s-o faceți, pe cont
propriu… Concluzia la care ajunge exegetul e surprinzătoare:
“Istoria lecturii creștine începe, poate, cu o castrare și se
încheie cu o autofricțiune. Într-un fel citește Pepys, într-altul
Origene. Dar de fiecare dată lectura are o finalitate
somatică”.
Pagini dense și de mare subtilitate sunt dedicate apoi reflecțiilor
privind raportul dintre imaginație și realitate (vezi cap. III,
Mirabilia), dintre text (virtual infinit) și lumea fenomenală
(finită). Au existat cu adevărat toate acele lucruri bizare
plăsmuite de mintea înfierbântată a omului medieval? De ce oare
puterea închipuirii a înăbușit, adesea, simțul realului? Prin ceea
ce vedem în jurul nostru, prin ceea ce percep simțurile noastre
putem înțelege pe Dumnezeu (per speculum)? Dar cuvintele pe care le
folosim, sunt ele motivate ontologic sau rămân simple semne
convenționale? De ce numele (“trandafirului”, de exemplu) nu mai
desemnează nimic (desemnează nimicul)? Iată doar câteva dintre
întrebările, neliniștitoare, care trimit la alte, nenumărate,
îndoieli și incertitudini.
Inteligent, eseistul se ferește să tragă concluzii, evită
răspunsurile tranșante. Ceea ce nu înseamnă că ar fi un relativist
fricos, un individ cu mințile rătăcite de prea multă carte, un om
fără nimic sfânt. Nu! Valeriu Gherghel nu e un laș care să
ocolească primejdiile, dar nici nu sare în foc doar de dragul
artei, nu-i place scandalul și nu fluieră în biserică, detestă
polemica și urăște ura. Are chiar destule lucruri sfinte, dar nu se
lasă orbit de ele și nici nu pare pornit pe scos ochii altora. E un
sceptic, adevărat, dar nu un pyrrhonian. E tolerant, dar nu până
într-acolo încât să accepte prostia. Îndoiala sa e mai mult o
metodă, deprinsă probabil de la filosofii pe care i-a frecventat cu
predilecție, și din afinitate temperamentală. Mă gândesc, în primul
rând, la Descartes. De la autorul Tratatului despre metodă își va
fi însușit eseistul maniera limpede și tăioasă de argumentare,
stilul auster, fără bălțate zorzoane (mărturisire elocventă: “nu
mi-a plăcut să complic, expresiv, lucrurile”).
Lui Valeriu Gherghel, ale cărui texte uimesc rareori prin calități
plastice, picturale, imaginația nu i se aprinde prea ușor, și nici
așa, cu orice prilej. Are orgoliul lucidității și refuză, obstinat,
amăgitoarele farmece ale vieții. Nu vrea să se arate deloc mișcat
(tocmai pentru că este, zicem noi, amintindu-ne de gestul
autosacrificial al gânditorului cu mintea ca diamantul ce vestea,
la începuturile creștinismului, apocatastaza) în fața frumuseții
(vai, trecătoare!) a naturii și a femeii, pe care o descrie în
vorbe deloc măgulitoare: “eu pătrund cu lumina sfredelitoare a
închipuirii mult dincolo, până în străfundurile tenebroase ale
prototipului feminin, eviscerându-l. Acolo descopăr, sub lumina
calpă a corupției, hârca și sistemul digestiv ruinat. Funcția mea
imaginativă se comportă, astfel, ca un soi de burghiu irezistibil,
înfipt în crusta amăgitoare a ființelor. Ce va fi fiind, în
realitate, dincolo?”
Prin urmare, frumusețea ascunde cumplite capcane. De aceea, pe
Valeriu Gherghel nu spectacolul lumii îl fascinează cu adevărat,
cât mecanismul gândirii, capacitatea de a imagina și trăi fantasma
care se cheamă viață. Ideea, nealterată de pasta vâscoasă și impură
a existenței. Ideea gândită în sine și stoarsă, dialectic, până la
aporie.
De pe tărâmul acesta de gheață, al modelelor eterne și nealterate,
universul întreg pare un edificiu fantezist și iluzoriu, o scenă de
teatru pe care se joacă de veacuri aceeași comedie a amorului
(“amorul, în esența sa inefabilă, nu consistă decât în frecarea
temporară a două epiderme transpirate și într-un amestec de
secreții”; “iubirea e, în esența ei, o întrepătrundere de atomi
violent frecați, de secreții… eliberate prin spasm”), a
suferinței (“o reacție pentru ceilalți”) și a morții (“ceremonia
despărțirii de altul”). Viziune hrănită din sevele gândirii
medievale, din disprețul față de lume (contemptus mundi) al omului
care a văzut cu ochii minții lucruri cu adevărat demne de slava lui
Dumnezeu.
În ultima parte a cărții (Quis est homo hic: cine este acest om?),
autorul își asumă riscul de a vorbi fără circumlocuțiuni, firesc și
sincer despre sine. Conștient că “nimeni nu e semnificativ prin el
însuși”, și că “de obicei, cititorul deduce din operă profilul
psihologic al scriitorului și chiar conturul său fizic, în datele
antropometrice esențiale”, Valeriu Gherghel trasează câteva linii
în vederea schițării propriului portret, pe care refuză (de ce
oare? de ce oare?) să-l încheie. Atunci, nu ne rămâne decât să ni-l
imaginăm noi până la capăt. Deși suntem preveniți asupra
zădărniciei unei astfel de fapte: “renunțați să ghiciți din dosul
operei omul. Nu seamănă niciodată”. Bizar lucru. În loc să ne
descurajeze, cuvintele astea ne pun parcă și mai mult pe
gânduri…
Cine este, așadar, Valeriu Gherghel? Unii l-au confundat cu Paolo
Coelho, cel mai cunoscut scriitor de pe glob. Alții, cu pictorul
Val Gheorghiu, intelectual cu gusturi alese, mai puțin vestit în
cele patru colțuri ale lumii, dar nu mai puțin celebru printre
rafinați. Mulți cred că strânse legături de sânge cu înalte fețe
bisericești l-ar fi propulsat în locuri considerate, din motive
încă obscure, foarte râvnite. Quis est homo hic?
În ce mă privește, ezit să dau un răspuns. Nu am pus niciodată prea
mare preț pe zvonuri. Continuu cu naivitate să cred numai în
cuvintele autorului. Și să nu fiu un cititor suspicios. Să simt din
plin bucuria lecturii. Și să nu mă tem numai pentru atâta
lucru.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la
Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut
publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în
filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor
la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala
simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura
Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu –
de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii
despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a
personalitatii, 2007.