Încercând, acum, să surprindă nu existența în sine, în toată
diversitatea manifestărilor sale, ci sensurile ei grave, autoarea
renunță la notația directă, sinceră dar mecanică, a senzațiilor și
emoțiilor personale, a reveriilor autobiografice și delirurilor
onirice. În blanc poezia nu mai e înțeleasă nici ca expresie a unui
eu vitalist, frenetic, nici, în accepție barbiană, ca “act clar de
narcisism”. Nu mai oglindește nici “chipul indiferent al
lucrurilor”, dar nici lucrurile “în absolutul lor”, și nu are drept
scop “cartea”, “opera”, ca rezultat al efortului creator. Poezia
este văzută aici ca un fel de proces (necesar, firesc și totodată
autodestructiv), e “hemografie”, adică (după definiția lui Nichita
Stănescu, inventatorul de vocabule infinit sugestive) “scriere de
tine însuți”, nu despre tine – acest “mod” subiectiv,
psihologizant, l-a epuizat Mariana Codruț în volumele de versuri
Schiță de autoportret (Ed. Junimea, Iași, 1986), Tabieturile nopții
de vară (Ed. Cartea Românească, București, 1989), ca și în subtilul
roman-autoficțiune Casa cu storuri galbene (Ed. Polirom, Iași,
1997).
Câteva texte din blanc au o relevanță aparte, ca artes poeticae,
pentru ilustrarea intențiilor autoarei. Rolul atribuit poetului e
fie acela de “cronicar” (cronicarul n-are voie să moară), mai ales
când are de consemnat evenimente (sociale, politice, culturale
etc.), fie de “traducător” (dar eu), când vrea să facă inteligibil
limbajul senzațiilor, al pulsiunilor obscure venite din
subconștient, al percepțiilor întâmplătoare. Ceea ce scrie el nu e
o carte ca oricare alta, e însăși viața sa, rânduită pe rafturile
“bibliotecii lui Dumnezeu”: “pentru că s-au prins că sunt un/
cronicar fidel că pentru toate-mi fac timp/ să le văd să le scriu
într-o carte care/ eliberându-se de carnea mea va sta nu peste
mult/ în biblioteca lui Dumnezeu…” (cronicarul n-are voie să
moară).
Viața nu e altceva decât text (“texistență”, ar spune Mircea
Cărtărescu); aici, în text, trăiesc însă, mereu, ceilalți,
făpturile văzute sau imaginate de “traducătorul” al cărui chip îl
descifrăm doar în spațiile dintre cuvinte. Paradoxal, interstițiile
în care eul poetic se ascunde, în care trăiește, sunt blancurile
(cuvintele care desemnează alteritatea), pustiul paginii albe,
tăcerea dintre semne, dintre sunete. Poezia trebuie înțeleasă
astfel, aproape literal, ca un soi de demiurgie: cel care scrie
umple golul (pagina), populează neantul cu cuvinte-făpturi. Nu e
vorba, aici, de o atitudine orgolioasă, de superioritate emfatică –
poetul, spre deosebire de Dumnezeu, nu creează o lume în folosul
său: “… Dumnezeu/ din scârbă de singurătate l-a făcut pe Adam/ și
pe Eva, nu pentru ei i-a creat/ ci pentru Sine” (doină
contemporană), el se distruge (rupe din sine), risipindu-se în
făpturile cărora le dă naștere (trebuie subliniată și frecvența
motivului “imposibilității propriei nașteri”, a propriei
în-cuvântări). Iată câteva versuri din poemul care dă titlul
volumului: “stau pe malul unei țări și nu mai termin s-o nasc/
(…)/ din pământul și cerul meu numai pe mine/ nu mă pot
naște”.
Dacă de la Rimbaud încoace a devenit un clișeu oroarea modernilor
față de biografie, postmodernii s-au străduit să epuizeze cu totul
resursele ei estetice. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi
de generație (și păstrând mereu o atitudine discretă, străină de
spiritul gregar), Mariana Codruț nu-și versifică jurnalul, nu
consemnează insignifiantele detalii ale vieții de zi cu zi, nu
cultivă banalul, cotidianul, și nici nu dorește să elibereze poezia
de prejudecata artisticității. N-am citit, în acest volum (nici în
celelalte, de altfel) nici un poem în care autoarea să uite că
poezia e ars, meșteșug, și că poetul – cum spune un vers celebru –
“nu are viață personală”.
Fuga de confesiune nu implică însă, aici, refuzul autenticității.
Punându-și viața între paranteze, autoarea are acces la cealaltă
existență, a eului profund, abisal, al artistului: “merg și vorbesc
ființelor vii din mine/ și despre ele./ sunt o carte cu multe
personaje în numele cărora/ vorbesc (…)/ cine trăiește pe cine?
cine conține pe cine?” (lumea interioară). Nu fără sens este
invocat, în alt poem, “demonul lui Proust”, al celebrului autor
care a aruncat în ridicol metoda critică a lui Saine-Beuve. Poezia
e și demonie, căci presupune reprimarea umorilor, a trăirilor
întâmplătoare, haotice, ale eului “de suprafață”.
Un tragism frânt, interior, se degajă din versurile acestea lipsite
de grandilocvență, fără gesticulații stridente, excelând în
surprinderea unei existențe trăite solitar, pe marginea abisului.
Metafora drumului pustiu, cu sfârșit prestabilit, dă nota de
fundal, gravă, a lirismului Marianei Codruț, într-o emoționantă
poveste de dragoste cu moartea: “nu mă ține de mână, noapte,/ nu te
teme, a ta sunt./ dar nu-ți voi da lapte să bei/ din sânul roz de
pământ.// și nu-mi susura că suntem/ întregului parte și parte./ eu
asupra ta pot/ numai viață. nu moarte” (nu). Fatalitatea astfel
respinsă încetează, prin aceasta, să-și mai impună legea: “tot
acolo voi ajunge/ și dacă nimeni nu mă ține de mână -/ dar drumul
mi se pare lung și lung” (însă…).
Unele poeme se apropie, printr-un fel de reducție axiomatică, de
lapidaritatea gnomică a textelor oraculare : “acum și pururea/
toate/ sunt puse pe fapte mari:/ adică pe viață și pe moarte”
(pururea). Alteori, energia verbului umple spațiile albe ale
paginilor, configurând un epos sui generis, cu personaje bizare,
multe născute tot din literatură (v. “Eulaliile” lui Dan Botta),
discursul întrerupt de reflecții punctând diferite “întâmplări” cu
caracter simbolic din “viața lumii”. Eulalie în Grădina de vară e
un poem antologic, de largă respirație, cu nuanțe borgesiene, un
metatext ce aduce în prim-plan problema lecturii – act distrugător
și creator deopotrivă, fiindcă literatura nu există decât în/ ca
relație cu un presupus cititor (se vede că autoarei nu-i sunt
străine studiile de semiotică, estetica receptării etc.): “tu
hypocrite lecteur/ care preferi unui peisaj/ descrierea unui
peisaj/ și unei drame/ nararea unei drame -/ care măsori spațiul în
semne tipografice/ și timpul după nașterea/ și moartea Personajului
-/ care trăiești cu inima Kareninei/ până o găsești mai
seducătoare/ pe a lui Susan/ trădată apoi pentru cordul/ unui
viteaz polițist -/ de partea cui ești? VIU EȘTI TU?”
Dar Mariana Codruț nu “textualizează” (ca să folosim un termen drag
nu doar lui Marin Mincu, ci și multora dintre “optzeciști”), nici
nu-și exhibă lecturile pentru a epata. Fără a filosofa ca un
diletant, înșirând goale abstracțiuni care să mimeze profunzimea
sau inteligența, autoarea cultivă o poetică a sugestiei, un rafinat
pointillisme; de aici, nuanța de subtilă estetizare a existentului,
deloc artificială. Impresiile oferă substanța. Conștiința
artistică, forma, construcția poeziei. Jocul livresc intertextual
are rădăcini în sensibilitate, o sensibilitate mobilă, capabilă să
perceapă acut (Existență acută se intitulează un alt volum de
versuri al autoarei), dar și să facă distincții de finețe.
Nota particulară, de vibrantă autenticitate, a lirismului Marianei
Codruț este dată de imaginația introspectivă, personală, dar nu
subiectiv narcisistă (v. ciclul de poeme areal, care se deschide cu
o ars poetica intitulată lumea interioară), cu resorturi în
sensibilitate. Poeta exploatează însă și posibilitățile expresiv
lirice ale ironiei sau grotescului, în celălalt ciclu al volumului,
Prostul satului și visul Îngerului ideologic. Aici ne zgârie
urechea un glas spart, voit disonant, în texte satirice, de critică
socială, care descriu experiența amară a locuitorilor Cetății
devastate: “veștejiți/ de frică negri de grija/ auroralei zile de
mâine” ori, sub “zodia cancerului”, exprimă frustrarea omului ce se
simte orfan de patrie: “… ca pe-o sar-/ cină toxică ne respinge
patria/ pe noi (…)/ – simplii săi concetățeni” (patria
mea).
În unele dintre textele acestea “de atitudine”, când autoarea nu
mai percepe lumea ca pe o realitate interioară, limbajul, devenit
artificial din inadecvare, dă uneori impresia de falsitate, prin
prozaismul neasimilat și poetizarea facilă: “cu mii de ciocuri de
inox/ albe și strălucitoare/ ne plesnesc peste degete ne ex-/ trag
din gâtlejuri nepatriotice, / flămânde/ polenul lins de pe-o
floare.// «nu vă lăcomiți, nu vă lăcomiți,/ stați liniștiți la
locurile voastre» spun/ cocoțați pe capetele ne-chineze:/ vor să
afle cum e cu mujdei/ felia de creier care/ obișnuiește să viseze”
(stați liniștiți la locurile voastre) sau prin banalitate: “când
vorbește de la tribună/ se vede în ochii lui țara/ (…)// «ce
bărbat» – spun gospodinele – «ei, da!/ unuia ca ăsta chiar ne-am
da!»” (când vorbește de la tribună).
Dar când reușește să transforme realitatea aceasta dezagreabilă în
mit, în poeme ca Prostul satului sau visul Îngerului ideologic ori
poet din nord, rezultatele sunt remarcabile. Mariana Codruț nu e
capabilă să fotografieze terna realitate (oare nu sunt destui care
nu pot face decât asta?), fiindcă o privește mereu în oglinda
sinelui. Iar acolo se văd altfel de lucruri.
Poate că lumea, într-adevăr, nu e decât o carte pe care o scrie și
în care se pierde poetul, întruchipare metonimică a tăcerii. Lirica
Marianei Codruț își revendică, pe linia aceasta, o ascendență
blagiană: în spațiul cuprins între tăcere și cuvânt se naște
poezia-cântare, izvorâtă din “rană”, a “marii treceri”, cu
“cuvintele stinse în gură” (ori în pagină). Nu întâmplător titlul
volumului analizat în rândurile de față (blanc) e tipărit, pe prima
copertă, cu litere albe, deasupra fotografiei autoarei, și cu
litere roșii, pe ultima. În fundal, recunoaștem lacul, de un
albastru novalisian, din Grădina Botanică, iar sub apă întrezărim,
parcă, niște urme de pași.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.