Fiind un outsider, de fiecare dată am privit jocurile de putere și de poziționare (artistică, ideologică, spirituală etc.) din interiorul breslelor și al lumilor de creatori așa cum privești jocul copiilor.
Tot așa cum merg cu copilul meu de trei ani în parc, la jocuri, și observ certurile, falsul plânset prin care în realitate copilul cere ceva anume, plânsetul real atunci când se lovește de-adevăratelea, luptele, alergăturile, eschivele, micile șmecherii, geloziile, coagularea găștilor, luatul jucăriilor de la altul, ofensele reale, ofensele mimate etc. etc. Iraționalul altoit pe calcul rapid, ieftin, recursul la sentiment conjugat cu mica ipocrizie. Artiștii, scriitorii, oamenii dedicați artelor în general nu sunt altceva decât niște copii mai mari. Mica ipocrizie devine marea ipocrizie, în cazul unora, dar și acesteia trecerea timpului îi atârnă un bemol atunci când vorbim de uriașe talente.
Dincolo de drumurile și de căutările private într-ale istoriei și antropologiei religiilor – breaslă care în România are exact aceleași probleme precum oricare altă breaslă culturală neaoșă! -, lăsându-i deoparte pe cei câțiva prieteni scriitori și artiști, am avut două prilejuri de a trăi abundent în mijlocul acestora. Mai întâi ca director al Editurii Muzicale, care aparține Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Apoi ca redactor-șef al revistei “Adevărul literar și artistic”. Știu ce vorbesc, așadar. De aceea susțin că recenta poziționare majoritar unitară în ceea ce privește statutul Institutului Cultural Român (ICR) este un moment astral cu care nu cred că ne vom mai întâlni prea repede…
Să lăsăm la o parte prostia fără leac și mercenarii care apar la emisiunile câtorva posturi de televiziune sau susțin în pofida oricărui bun-simț “politica” și făcăturile acestora (vezi faza cu poneiul cel roz). Și-au pierdut de mult onoarea și orice fărâmă de bun-simț.
Am avut surpriza însă să constat că scriitori și artiști care au fost și rămân constant (structural) împotriva lui Horia-Roman Patapievici au realizat că este o limită dincolo de care orice joc nu mai poate continua și, spre onoarea lor, au sărit în apărarea ICR.
Nu voi rosti nume, sunt prea mulți. Dacă prietenii și simpatizanții lui Patapievici s-au coalizat în mod natural de partea acestuia și a echipei sale, ceilalți sunt o plăcută surpriză. Asta dovedește că, dincolo de jocul politic, ideologic, artistic, de generație – inevitabil până la un punct, chiar dacă la noi există un exces de patimă – acest moment ar putea să fie semnul unei maturizări. Să ne înțelegem, nu înseamnă că semnatarii de la “Observatorul cultural”, de pildă, (na, că tot am rostit un nume) vor fi prins drag de Patapievici. În excelentul număr de revistă pe care l-au scos săptămâna aceasta au avut însă o sumedenie de articole care spuneau lucrurilor pe nume: de vreo șapte ani de când este această echipă managerială, la ICR lucrurile s-au schimbat radical. Lumea culturală occidentală a aflat de noi grație ICR. Prin această instituție nu ne mai este jenă, putem sta alături fără vreun complex de Institutul Francez, de Institutul Goethe etc. Scriitorii, artiștii, regizorii, oamenii de artă români au căpătat o mult mai mare vizibilitate în lume grație ICR.
Nu înseamnă că micile ironii sau înțepături au încetat. Nu înseamnă că oamenii nu și-au luat niște rezerve. Mai ales în privința lui Horia-Roman Patapievici și a lui Mircea Mihăieș, care, alături de Tania Radu, au condus ICR în acești ani. Făcându-se a uita că tranziția românească spre democrație este pavată cu jocuri nu tocmai prietenoase – inclusiv ale serviciilor ostile -, primilor doi li se reproșează, de pildă, articolele pro-Băsescu. Dar toată lumea de bună-credință a observat că niciodată în filosofia după care a funcționat ICR în acești ani nu s-a ținut cont de simpatiile sau antipatiile politice. A fost promovată, profesionist, cultura română. Cu atât mai clar, ICR trebuie să fie la o distanță sanitară de orice instanță politică. Până acum așa s-a petrecut sub patronajul Președintelui, sunt șanse mici să continue tot astfel sub patronajul Senatului. Punct.
Ilustrare perfectă a lui homo ludens, artistul respectă întocmai regulile acestui univers. Diferența este făcută flagrant – și prin asta se poziționează în marginile impure ale jocului – doar de cei lipsiți (1) de inteligență, (2) de caracter, și (3) de cei a căror personalitate este atât de accentuată încât trece spre patologic. Nu-i luăm în considerare. Cu trecerea anilor, lichelele măcar vor fi din ce în ce mai puține.
Important mi se pare acest stop-cadru, să nu-l uităm: sunt momente în care se poate dovedi o minimă maturitate spirituală prin prisma căreia orice joc ieftin este de prisos. La limita luminoasă acesta este un altfel de joc: cel care merită.