Povestea celui mai fascinant oraș din lume: o istorie construită din date și anecdote picante, relatată de unul dintre cei mai importanți istorici ai prezentului. 3.000 de ani de istorie a celui mai contestat oraș din lume – Ierusalimul, orașul universal, capitală a două popoare, chivotul a trei religii și inima conflictului dintre israelieni și palestinieni. De la regele David la Barack Obama, de la nașterea iudaismului, creștinismului și islamismului la conflictul palestiniano-israelian, aceasta este epopeea a 3.000 de ani de credință, masacre, fanatism și coexistență. Cum a devenit orașul acesta mic și îndepărtat Orașul Sfânt, “centrul lumii” și, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu?
Istoria Ierusalimului este istoria lumii, adeseori sângeroasă, dominată de războaie, de lupte pentru putere, de masacre comise în numele credinței, de distrugere și renaștere în repetate rânduri din propria cenușă. Profeți și patriarhi, Avraam, David, Iisus și Mohamed au pășit pe pietrele acestui oraș încărcat de o glorie celestă și terestră totodată. Orașul Sfânt este un centru de rotație, o axă a istoriei lumii, punctul de întâlnire dintre Dumnezeu și om.În cartea sa despre Ierusalim, Simon Sebag Montefiore face o demonstrație de forță: prezentând cei 3.000 de ani de istorie a orașului, dovedește solide cunoștințe de istorie, religie, geografie și politică. Extrem de atent la detalii, Montefiore descrie plastic personajele faimoase care au creat istoria Orașului Templului: amănuntele picante din viața acestora, un amestec de idilă, poezie, violență, sex și, pe alocuri, chiar umor, vin să contrabalanseze tabloul sângeros al intrigilor politice și al bătăliilor pentru putere. Avem în față biografia impresionantă a unui oraș, despre care, în literatura ebraică sacră, se vorbește la genul feminin – “este o femeie senzuală, plină de viață, întotdeauna frumoasă, dar uneori desfrânată, alteori o prințesă rănită și părăsită de iubiții ei.” Bazându-se pe arhive noi, pe descoperiri recente, pe documentele propriei familii și pe un studiu de o viață, Montefiore revelează esența sacrului și a misticismului, a identității și a puterii într-o cronică unică a orașului despre care mulți cred că va fi locul unde va veni Apocalipsa. Astfel Ierusalimul a devenit Ierusalim și singurul oraș care există de două ori – în cer și pe pământ.
*
Istoria Ierusalimului este istoria lumii, dar mai este și cronica unui oraș provincial adesea sărac, pierdut printre colinele Iudeii. Astăzi mai mult ca niciodată, Ierusalimul este considerat centrul lumii: orașul se află în miezul luptei dintre religiile avraamice, este sanctuarul unui fundamentalism din ce în ce mai popular printre creștini, evrei și musulmani, câmpul de luptă strategic al încleștării dintre civilizații rivale, linia frontului dintre ateism și credință, centrul de atenție al fascinației laice, obiectul unor delirante teorii ale conspirației și al miturilor care circulă pe internet, scena scăldată în lumină pentru camerele de filmat din întreaga lume într-o epocă a fluxului informațional neîntrerupt. Interesele religioase, politice și mediatice se alimentează unele pe altele și fac ca Ierusalimul să fie analizat azi mai profund ca niciodată.
Ierusalimul este Orașul Sfânt, dar a fost dintotdeauna și un adăpost al superstițiilor, șarlatanismului și bigotismului; trofeul râvnit de imperii, deși lipsit de valoare strategică; teritoriul cosmopolit a numeroase secte, fiecare fiind convinsă că orașul îi aparține doar ei; orașul cu o mulțime de nume – dar fiecare tradiție este atât de sectară încât le exclude pe celelalte. Este un oraș de un așa rafinament încât în literatura ebraică sacră se vorbește despre el la genul feminin – o femeie senzuală, plină de viață, întotdeauna frumoasă, dar uneori desfrânată, alteori o prințesă rănită și părăsită de iubiții ei. Ierusalimul este casa unui Dumnezeu unic, capitala a două popoare, templul a trei religii și singurul oraș care există în două locuri – în cer și pe pământ: grația sa terestră extraordinară nu este nimic în comparație cu gloria sa celestă. Însuși faptul că Ierusalimul este terestru și totodată celest arată că orașul poate exista oriunde: noi Ierusalime au fost întemeiate peste tot în lume și fiecare dintre ele are propria viziune asupra Ierusalimului. Profeți și patriarhi, Avraam, David, Isus și Mahomed au pășit pe aceste pietre. Religiile avraamice s-au născut acolo și tot acolo se va sfârși și lumea în Ziua Judecății. Ierusalimul, sacru pentru Popoarele Cărții, este orașul Cărții: în multe privințe, Biblia este chiar cronica Ierusalimului, iar cititorii, de la iudei și primii creștini, continuând cu cuceritorii musulmani și cruciații, până la evangheliștii americani de astăzi, i-au schimbat în repetate rânduri istoria pentru a îndeplini profeția biblică.
Când Biblia a fost tradusă în greacă, apoi în latină și engleză, a devenit cartea universală și a făcut din Ierusalim orașul universal. Fiecare mare rege devenea un David, fiecare popor se credea ales să fie “noii israeliți” și fiecare civilizație grandioasă se pretindea a fi un nou Ierusalim, orașul care nu aparține nimănui și există în imaginația fiecăruia. Aceasta este tragedia orașului, dar și magia lui deopotrivă: oricine visa la Ierusalim, orice vizitator din toate timpurile, de la apostolii lui Isus la soldații lui Saladin, de la pelerinii victorieni la turiștii și jurnaliștii de azi, sosește aici cu propria viziune asupra Ierusalimului autentic, pentru ca mai apoi să fie amarnic dezamăgit de ceea ce găsește, un oraș în continuă schimbare, care a prosperat și a decăzut, a fost reconstruit și distrus în repetate rânduri. Dar pentru că așa este Ierusalimul, proprietatea tuturor, numai imaginea lor este cea corectă; realitatea coruptă, artificială, trebuie să se schimbe; toți au dreptul să-și impună propriul “Ierusalim” asupra Ierusalimului – ceea ce adesea au și făcut prin foc și prin sabie.
Ibn Khaldun, un istoric din secolul al XIV-lea, care a consemnat unele evenimente relatate în această carte și chiar a participat la ele, remarca faptul că istoria este “studiată cu asiduitate. Omul de pe stradă vrea să o cunoască. Regi și conducători se bat pentru ea”. Este valabil mai ales în cazul Ierusalimului. E imposibil să scrii o istorie a acestui oraș și să nu recunoști că Ierusalimul este o temă, un centru de rotație, o axă a istoriei lumii. Într-o epocă în care, grație puterii internetului, mouse-ul și sabia sunt arme din același arsenal fundamentalist, căutarea faptelor istorice este și mai importantă decât a fost pentru Ibn Khaldun.
O istorie a Ierusalimului trebuie să fie un studiu al naturii sacrului. Expresia “Orașul Sfânt” este folosită mereu pentru a descrie venerația pe care o suscită sanctuarele sale, dar ea semnifică și faptul că Ierusalimul a devenit principalul loc de pe pământ al comunicării dintre Dumnezeu și oameni.
Trebuie de asemenea să răspundem la această întrebare: dintre toate locurile din lume, de ce Ierusalim? Locul se găsea departe de rutele comerciale de pe coasta Mediteranei; era sărac în ape, pârlit de arșița verii, înghețat de viscolul iernii, cu stânci măcinate de căldură și neprimitoare. Alegerea Ierusalimului ca oraș al Templului a fost în parte o decizie personală, în parte consecința evoluției sale: sacralitatea lui a devenit cu atât mai profundă cu cât el era deja sfânt de atâta timp. Sacrul are nevoie nu doar de spiritualitate și credință, ci și de legitimitate și tradiție. Un profet radical, animat de o viziune nouă, trebuie să explice secolele care au precedat și să-și justifice propria revelație într-o limbă și o geografie a sacrului acceptate – profețiile revelațiilor anterioare și locurile deja venerate de mult timp. Nimic nu face un loc mai sfânt decât concurența altei religii.
Această sacralitate displace multor vizitatori atei care o văd ca pe o superstiție contagioasă într-un oraș suferind de o pandemie de bigotism virtuos. Dar asta înseamnă să negi nevoia profundă de spiritualitate a ființei umane, fără de care este imposibil să înțelegi Ierusalimul. Religiile trebuie să explice bucuriile fragile și anxietățile eterne care mistifică și înspăimântă omenirea: avem nevoie să simțim că există o forță superioară. Respectăm moartea și tânjim să-i găsim sensul. Ca punct de întâlnire dintre Dumnezeu și om, Ierusalimul este locul unde aceste întrebări găsesc răspuns odată cu venirea Apocalipsei – la Sfârșitul Veacului, când va izbucni războiul, o luptă între Christ și Antichrist, când Kaaba va veni de la Mecca la Ierusalim, când se va ține Judecata, vor învia morții și va veni Mesia cu Împărăția Cerurilor, Noul Ierusalim. Toate cele trei religii avraamice cred în venirea Apocalipsei, dar detaliile variază de la o credință și de la o sectă la alta. Poate că pentru laici nu sunt decât niște aiureli învechite, însă aceste idei sunt, dimpotrivă, de mare actualitate. În această epocă a fundamentalismului iudaic, creștin și musulman, Apocalipsa este o forță dinamică în febrila activitate politică a lumii.
Moartea este companiona noastră constantă: mult timp, pelerinii veneau la Ierusalim ca să moară și să fie îngropați aproape de Muntele Templului pentru a renaște în timpul Apocalipsei; și acum continuă să vină. Orașul este înconjurat de cimitire și se odihnește pe ele; sunt venerate fragmentele scorojite ale unor sfinți antici – mâna dreaptă, înnegrită și uscată, a Mariei Magdalena este încă expusă în camera părintelui superior grec ortodox din Biserica Sfântului Mormânt. Numeroase sanctuare, dar chiar și case particulare, sunt construite în jurul mormintelor. Atmosfera tenebroasă a acestui oraș al morților se explică nu doar printr-un fel de necrofilie, ci și prin necromanție: morții de aici sunt aproape vii, parcă așteptând învierea. Luptele neîncetate pentru Ierusalim – masacrele, haosul, războaiele, terorismul, asediile și catastrofele – au transformat acest loc în câmp de bătălie, “abatorul religiilor” după Aldous Huxley, “osuarul” după Flaubert. Melville vedea orașul ca pe un “craniu” asediat de “armate ale morților”, iar Edward Said își amintea că tatălui său nu-i plăcea Ierusalimul pentru că “îi amintea de moarte”.
Evoluția acestui sanctuar celest și terestru nu s-a datorat întotdeauna providenței. Religiile se nasc dintr-o scânteie revelată unui profet carismatic – Moise, Isus, Mahomed. Imperiile sunt întemeiate, orașele cucerite, prin forța și șansa unui războinic. Deciziile unora, începând cu regele David, au făcut din Ierusalim ceea ce este el astăzi.
Probabilitatea ca mica citadelă a lui David, capitala unui regat neînsemnat, să devină centrul lumii era extrem de redusă. Ironia soartei a făcut ca tocmai distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor să ducă la crearea tiparului sacralității lui viitoare deoarece acea catastrofă i-a determinat pe evrei să consemneze și să proclame gloria Sionului. De obicei, astfel de cataclisme au dus la dispariția unor popoare întregi. Însă extraordinara capacitate de supraviețuire a evreilor, devotamentul lor încăpățânat față de Dumnezeul lor și, mai ales, faptul că au așternut în scris propria versiune a istoriei lor în Biblie au stat la baza faimei și sacralității acestui oraș. Biblia s-a substituit statului evreu și Templului și a devenit, cum spunea Heinrich Heine, “patria portabilă a evreilor, Ierusalimul portabil”. Nici un alt oraș nu are propria sa carte și nici o altă carte nu a ghidat în așa măsură destinul unui oraș.
Caracterul sacru al orașului s-a născut din excepționalismul evreilor ca Popor Ales. Ierusalimul a devenit Orașul Ales, Palestina – Pământul Ales, iar acest excepționalism a fost moștenit și îmbrățișat de creștini și musulmani. Sacralitatea supremă a Ierusalimului și a pământului Israelului se reflectă în obsesia religioasă crescândă cu privire la întoarcerea evreilor în Israel și în entuziasmul occidental față de sionism, echivalentul său laic, în perioada dintre Reforma secolului al XVI-lea în Europa și anii 1970. De atunci, tragedia palestinienilor, care văd în Ierusalim Orașul lor Sfânt pierdut, a modificat percepția asupra Israelului. Astfel, fixația occidentală, acest sentiment al proprietății universale, poate funcționa în ambele sensuri – poate fi o binecuvântare sau o sabie cu două tăișuri. Astăzi, acest lucru se reflectă în atenția pe care o suscită Ierusalimul și conflictul israeliano-palestinian, o atenție mai mare și mai încărcată de emoție decât orice altceva de pe pământ.
Totuși, nimic nu e atât de simplu pe cât pare. Istoria este deseori prezentată ca o serie de schimbări brutale și variații violente, dar eu doresc să arăt că Ierusalimul a fost un oraș al continuității și co-existenței, o metropolă hibridă formată din clădiri hibride și oameni hibrizi care sfidează categorizările înguste aparținând diferitelor legende religioase și poveștilor naționaliste de mai târziu. De aceea, de câte ori este posibil, parcurg istoria trecând prin familii – Davidieni, Macabei și Irodieni, Omeiazi și casele Baldovin și Saladin, până la Husseini, Khalidi, Spafford, Rothschild și Montefiore – regăsind astfel schema organică a vieții ce rămâne imună la incidentele bruște și discursurile sectare ale istoriei convenționale. Nu există doar două fețe ale Ierusalimului, ci mai multe culturi și credințe care se suprapun și se împletesc – un caleidoscop cu fațete multiple, compus din arabi ortodocși, arabi musulmani, evrei sefarzi, evrei aschenazi, evrei haredim, evrei laici, armeni ortodocși, georgieni, serbi, ruși, copți, protestanți, etiopieni, catolici și așa mai departe. Un singur individ avea deseori diferite identități, echivalent uman al straturilor de pietre și țărână ale Ierusalimului.
De fapt, importanța orașului a fluctuat, mereu în mișcare, mereu în transformare, ca o plantă ce-și schimbă forma, mărimea, culoarea chiar, dar rămâne bine înrădăcinată în același loc. Imaginea unui Ierusalim ca “Oraș Sfânt sacru pentru trei religii”, așa cum este prezentat în mass-media, este relativ recentă. Au fost secole în care Ierusalimul părea să-și piardă din importanța sa religioasă și politică. De multe ori, necesitatea politică, și nu revelația divină, a stimulat și insuflat devotamentul religios.
De fiecare dată când Ierusalimul părea uitat și depășit, bibliolatria, studiul pasionat al adevărului biblic de către oameni din ținuturi îndepărtate – fie de la Mecca, Moscova sau Massachussetts – a fost cea care a proiectat credința lor asupra Ierusalimului. Toate orașele sunt ca niște ferestre deschise spre moduri de gândire străine, dar acesta este și o oglindă care arată viața lui interioară în timp ce reflectă lumea exterioară. Fie că era epoca unei credinței totale, a aroganței întemeietorilor de imperii, a revelației evanghelice sau a naționalismului laic, Ierusalimul a devenit simbolul și obiectivul final. Dar la fel ca în oglinzile dintr-un bâlci, imaginile sunt întotdeauna distorsionate, adesea înspăimântătoare.
Ierusalimul are un fel al său de a-i dezamăgi și tulbura pe cuceritori și vizitatori deopotrivă. Contrastul dintre orașul material și cel spiritual este atât de dureroasă încât o sută de pacienți pe an sunt primiți în azilul orașului, suferinzi de Sindromul Ierusalimului, o nebunie dată de anticipație, dezamăgire și deziluzie. Dar Sindromul Ierusalimului este și politic: Ierusalimul este o sfidare a rațiunii, a politicii pragmatice și strategiei, existând într-un tărâm al pasiunilor mistuitoare și emoțiilor nestăpânite, impermeabil la rațiune.
În această luptă pentru dominație și adevăr, până și victoria nu face decât să intensifice sacralitatea orașului în ochii celorlalți. Cu cât posesorul este mai avid, cu atât mai aprigă este concurența, iar reacția, viscerală. Aici domnește legea consecințelor involuntare.
Nici un alt loc nu evocă o asemenea dorință de posesie exclusivă. Însă acest zel posesiv este paradoxal, din moment ce majoritatea sanctuarelor din Ierusalim, și istoriile aferente, au fost împrumutate sau furate, aparținând înainte unei alte religii. Trecutul orașului este adesea imaginar. Practic fiecare piatră a aparținut templului, demult uitat, al unei alte credințe, arcului de trimf al unui alt imperiu. Majoritatea cuceririlor au fost însoțite de dorința instinctivă de a șterge urmele altor credințe, dar în același timp confiscându-le tradițiile, istoriile, locurile. S-au făcut multe distrugeri, dar de multe ori cuceritorii nu au distrus ce au găsit acolo, ci au refolosit și au adăugat. Locuri importante cum ar fi Muntele Templului, Citadela, Orașul lui David, Muntele Sionului și Biserica Sfântului Mormânt, nu prezintă straturi de istorie distincte, ci sunt mai degrabă niște palimpseste, niște broderii în care firele de mătase sunt țesute atât de des încât este imposibil să le mai distingi.
Dorința de a poseda sacralitatea altora a făcut ca unele sanctuare să devină sacre pentru toate cele trei religii – succesiv, apoi simultan; regii au dat decrete pe tema lor, iar oamenii au murit pentru ele – și totuși, ele sunt acum aproape uitate: Muntele Sionului a fost locul unei venerații fanatice din partea evreilor, musulmanilor și creștinilor, dar acum nu mai vin aici mulți pelerini musulmani sau evrei și, mai nou, a redevenit creștin.
Din volumul în pregătire la Editura Trei. Traducere din limba engleză de Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus