Claudette e intelectuala grupului, cea mai deșteaptă persoană pe care o cunosc toate trei. Pe vremuri, când încă erau studente, își propusese să le lumineze mintea și ele acceptaseră amuzate. Le cerea să citească o carte anume, de obicei un roman, se întâlneau după o săptămână și discutau despre cum le-ar putea cartea respectivă schimba viața și în timpul ăsta goleau o sticlă de vin. Spuneau ce le trecea prin cap, aiureli cu carul, dar după o vreme au înțeles cât de abil conducea Claudette discuția și cum de la subiectul cărții treceau la ce se întâmpla cu ele și chiar se alegeau cu ceva despre dificultățile vieții de zi cu zi. Își propuseseră doar să evite dulcegăriile sentimentale. Puseseră capăt brusc grupului de lectură după vreo optsprezece luni, când Denisa apăruse plânsă spunându-le că nu poate citi cartea săptămânii, pentru că prea se potrivesc toate cu ce i se întâmplase ei, tatăl eroinei fugise în lume și mama tocmai se îmbolnăvise de cancer. A bufnit-o plânsul din nou. Erau în camera de cămin a Angelei, colocatara plecase la părinți, în provincie. Angela s-a ridicat imediat, spunându-i că știe ce e durerea, a luat-o de după umeri și a condus-o la fereastra în dreptul căreia se zbăteau ramurile unui carpen și pe cer se înnodau nori de furtună și i-a zis:
privește, doar privește!
și au rămas vreo zece minute nemișcate în cadrul ferestrei urmărind cum se fugăreau norii și frunzele care se zbăteau, și li s-a părut și celorlalte, care înțepeniseră pe scaun și pe marginea unuia dintre paturi că asistă la o facere a lumii, dificilă, anevoioasă, cu dureri, ce li se înfățișa numai lor și după ce Angela și Denisa au plecat de la fereastră, au discutat o seară întreagă despre Dumnezeu, contrazicându-se una pe alta, ca de obicei, dar la sfârșit Claudette nu le-a mai cerut să citească nimic, de parcă se sfârșiseră cărțile lumii.
Acum Claudette lucrează la o revistă online. O chestie literară. Pentru femei. Când a auzit, Denisa a jurat să n-o deschidă vreodată. Își închipuia că va da numai peste texte semnate de fel și fel de frustrate, sau peste sfaturi despre cum să-ți îmbunătățești viața sexuală și să ajungi mai repede la orgasm, și nelipsitele reclame la creme de extract de nuștiuce pentru masajul de dimineața, din cursul zilei, de seară, dinainte și după ce ți-o tragi cu unul.
– În viața mea n-am să public reclame despre creme ca să ți-o tragi cu unul! a protestat Claudette.
– De parcă ai fi tu șefa! Dacă se caută, le bagi. Nu te mai întreabă nimeni.
– De unde știi, dacă tot nu te uiți?
– Poate-o fi propagandă pentru egalitatea femeilor. Altă aiureală!
– Trebuie și asta!
N-ar fi trebuit să se teamă, de mai bine de un an Claudette are un blog tot cu chestiuni femeiești, sau așa își imaginează ele când văd comentariile textelor semnate doar de femei, vorbește în blogul ăla de câte-n lună și-n stele, modă, trenduri, povești de iubire, egalitate, își spune părerea despre cărți abia apărute, le-a șocat pe toate când scria despre violența conjugală, n-au îndrăznit să întrebe de unde știe ea despre violența conjugală, dar erau de acord cu absolut tot ce spunea.
Discutaseră despre revista online la un fast food, cu luni în urmă, când Claudette le anunțase mândră că a fost angajată. Dăduse mai multe teste la care niciuna dintre ele n-ar fi făcut față. O admirau. Dar oricum nu-și doreau să lucreze la vreo revistă. Mai ales nu la aceea, condusă de o scorpie a dracului, care le cere subalternelor să nu întârzie un minut și le sună în miez de noapte să le reamintească ce au de scris. Lasă-mă cucoană, în pace, acum dorm sau mă fut! Una nu i-a strigat asta. Claudette se știa inteligentă, o apuca furia când întâlnea bărbați neinteresați de inteligența femeilor, îi găsești pe toate drumurile. Era încântată că șeful ei era o femeie, chiar și a dracului, era convinsă că doar pe calea asta o să reușească în viață, îi înghițea toate hachițele. De fapt, credeau ele, n-apucase să i le cunoască pe toate.
La fast food mâncau o dată pe săptămână, când se întâlneau să-și dea raportul una alteia despre tot ce mai făcuseră, cum stabiliseră cu ani în urmă. Li se părea că își continuă ”grupul de lectură” sau ”discuția despre cărți” din studenție și simțeau că aparțin unui grup select. Nu le păsa de reclama negativă de care erau pline ziarele în legătură cu fast food-urile, hipercalorii, glutamat, șunculițe pe șolduri și colăcei pe burtici. Era prilejul să se vadă și să-și spună ce le mai trecuse prin cap. Întâia oară când se întâlniseră, se nimerise ca uneia să-i fie foame, s-au oprit la prima terasă ieșită în cale și au stabilit ca locul de întâlnire să rămână același mereu. Nici nu le trecuse prin cap să-l schimbe.
– Ca să știți, le spusese Claudette, umplându-și gura cu o bucată enormă de hamburger, de-abia mai putea vorbi, am o rubrică de sfaturi. Dialoghez cu cititoarele și răspund la tot felul de întrebări.
– De unde știi tu să răspunzi?
– Le spun ce-mi trece prin cap.
– Inclusiv despre sex? întrebase Tabita.
– Mai ales.
– Și ele or fi încântate…
– Află!
În loc să le ofere amănunte despre revistă, Claudette întreabă:
– Mai luăm unul?
– Ești nebună? Vrei să mă fac cât vaca? strigă disperată Tabita.
– Nu-mi pasă, spuse Claudette. Tot ce mănânc ard, nu se pune nimic pe mine. Sau dacă se pune ceva, mi-o trag cu unul și dau totul jos.
Tabita râsese cu gura până la urechi.
– Suntem surori! zisese.
Începuse să facă șunci, dar n-a rezistat să-și mai ia și ea un hamburger.
– Așa mă place. Zice că-i bine să aibă pe ce pune mâna, nu ca știucile schilave.
Denisa și Angela erau știuci schilave, le spusese nu o dată. Amândouă se uitau cu oroare cum celelalte se îndopau. Niciuna nu înțelegea cum dădea Tabita numai peste bărbați care o voiau durdulie. Despre cel dinainte spusese la fel. Le povestea totul. Dar nu era nevoie să le povestească prea mult, îl vedeau și ele, vlăjgan înalt de un metru nouăzeci, cu tendință să ajungă lat, uriaș și cu burtă, oricât își strângea cureaua lată, cu părul înfoiat pieptănat pe spate, ca în interbelic, cum văzuseră în filme,
Errol Flynn, a strigat una,
ce Errol Flynn visezi, dragă?, Errol n-avea părul pe spate, aduce leit cu Moscopol, e și țigănos ca ăla,
sprâncene stufoase care se uneau deasupra ochilor ca un paravan, fălci înguste și pete roșii pe fața unsuroasă, dinți neverosimil de albi, de actor, îl bănuiau că și-i pusese pe ascuns, întotdeauna în costum marsala cu dungulițe subțiri, ca orice om de afaceri respectabil, ar fi fost ușor să se spună că era eleganța în persoană, proaspăt bărbierit mereu, o făcea de două ori pe zi, nu suporta să-i crească părul pe obraji, bărbie și gușă. De fiecare dată când îl contrazicea cineva, petele din obraji i se înroșeau de parcă ar fi avut o boală contagioasă, dar se stăpânea de minune să înjure sau să dea cu pumnul cum părea să dorească. Ele au rămas înlemnite când Tabita le-a spus că pe restul trupului avea păduri de păr, nu mai puțin de un minut au râs dement,
cum adică păduri de păr?
Cum v-am spus, insista Tabita
și atunci primul lucru care le-a venit în minte să i-l strige, toate deodată, a fost:
lasă-l!
Sunteți nebune!
Tabita nu le-a zis când îi dăduse papucii, sau cine o făcuse, dar s-a întâmplat și a fost primul dintre iubiții părăsiți despre care le-a mai vorbit o dată, îl atinsese criza, pierduse afacerea, nu mai umbla în costumele cu dungulițe și nici nu se mai bărbierea de două ori pe zi,
n-o să ne spui acuma că ți-o fi și milă de el? au apostrofat-o,
ea ofta înainte să dea pe gât două pahare cu gin, apoi încă două:
afurisitelor!
Apoi Tabita izbucnise în plâns, abia o ținuseră să nu meargă sub fereastra lui și să-i strige din stradă: Animalule! Animalule! Știu că ești acolo! Plânsese o seară întreagă, băuse în neștire și o căraseră cu greu toate trei în apartamentul ei. Unde mai rămăseseră până dimineața, înțepenite în fotolii și pe canapea, s-o păzească să nu se sinucidă.
V-am cerut eu să rămâneți cu mine? fusese replica ei când se trezise mahmură, înconjurată de trei femei nedormite. Îmi văd singură de grijă. Iar p-ăla, dacă-l întâlnesc, îl calc cu mașina!
Așa au înțeles că el îi dăduse papucii.
O vreme nu le-a mai vorbit despre vreun iubit, doar se lăuda că se apucase de jogging. Dar n-a ținut-o mai mult de două luni, în care e adevărat că slăbise vreo cinci kilograme, s-a oprit când a citit în ziare că mulți maniaci ai joggingului cad secerați și nimeni nu spune că e din cauza inimii muncite, pentru că s-a dezvoltat o industrie foarte profitabilă a fitnesului, care îi dă în judecată pe toți care le zgândăre interesele, cum s-a și întâmplat: ziarul era plin a doua zi de părerile contrare, doar că nu-și cerea scuze pentru prostiile spuse mai înainte, însă Tabita luase hotărârea și gata. De fapt, puțin îi păsa de ce scriu ziarele, pur și simplu se săturase să alerge bezmetică cu noaptea-n cap, în timp ce lumea normală, zicea ea acuma, ședea sub plapumă. Și chiar nu-i păsa de câteva kilograme pe care le lua în plus! Nu i-a spus decât Denisei că ajunsese să alerge înainte de ivirea zorilor, când orașul era întunecos, se împiedica în crăpăturile trotuarelor, în denivelările ivite la tot pasul și în rădăcinile copacilor întinse ca niște șerpi care mistuiau adormiți, trezea haitele de câini din amorțeala nopții și se repezeau după ea, i se făcuse frică, teribil de frică, plăcerea alergatului se topea în spaima care-i îmbrobona pielea. A fost destul să se lase de jogging și peste noapte reîncepea să se dea grozavă la așternut, dar n-o întreba niciuna cum ajunsese să creadă asta, de fapt toate se dădeau grozave la așternut, în afara Denisei.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Crime Scene Press