Dar criza nu-l atinsese doar pe iubitul păros. Atelierul în care lucra Angela mai avea comenzi din an în Paște și patronul se gândea să renunțe la fete, nu erau decât trei, dar tot multe, discutase cu ele, să le pregătească, Angela era convinsă că va fi prima pe listă, măcar pentru că obișnuia să nu-și țină gura și să vină cu idei care îi dădeau patronului mereu planurile peste cap. Încă n-o cuprinsese panica, dar nu era departe. Ura să treacă prin ce mai trecuse după ce renunțase la școala unde fusese profesoară de desen. Era acolo o băbăciune care n-o plăcuse niciodată, înfumurată la culme, dând din coate să iasă în față, bârfind pe toată lumea, mai presus de toate convinsă că toate femeile din jur sunt proaste și curve, le urmărea să vadă când fac ochi dulci bărbaților. Ajunsese adjuncta directoarei, tăia și spânzura, toată lumea o disprețuia, dar rămânea înțepenită în post pentru că era competentă, doar că până și pe cei puțini care o apreciau îi făcea să intre în pământ de rușine când își dădea drumul la gură. Se părea că nu-i păsa. Angela devenise calul de bătaie cotidian, cu picioarele ei arămii până-n gât nu putea să aibă alt țel decât să-i ademnească pe bărbați, iar dacă băbăciunea n-avea dovezi, le inventa. Când a insinuat că-și ispitește elevii, toate trei, în frunte cu Claudette, i-au spus să dea dracului școala. Angela a plecat trântind ușa. Aproape un an și-a căutat de lucru. Se gândea acum că, dacă trebuie să mai treacă prin asta, foarte bine, o să caute altceva, dar piața meșterilor vopsitori era îngrozitor de îngustă.
– Uită-te pe internet, sunt jdemii de firme care dau anunțuri de joburi, e bine să te pregătești din timp.
– Aiurea, toți sunt depășiți de situație.
– Am văzut cu ochii mei anunțuri de call center-uri care angajează și mai fac și training.
– Și ce să fac acolo, să răspund la telefon la toate aiurelile?
Și-a dat seama că înaintează într-un câmp minat și s-a oprit, evitând privirile Denisei.
– O fi viață ușoară, dar nu-i de mine.
– Atunci combină-te cu unul cu bani, pune-i pirostriile, toarnă-i un copil și nu mai trebuie să umbli pe internet după joburi!
– Nu-s nebună! zise cu năduf Angela, riscând să deschidă iar discuția despre măritiș.
– Chestia asta cu bărbații eu cred că e mai degrabă o treabă de antrenament, izbucnea Tabita.
Se lăsa liniște. Nu-i răspundea nimeni.
Avea obiceiul să arunce câte-o perlă care le lăsa cu gura căscată, sigur dacă i-ar fi cerut amănunte n-ar fi fost în stare să le ofere. De jdemii de ori discuția pe tema bărbaților ducea într-o înfundătură plină de tristețe, trecea prin prieteniile studențești, ceaiurile, balurile, excursiile, relațiile de durată dintre doi tipi înainte să ajungă să se căsătorească și să fie fericiți. Cum naiba să fie fericiți într-o lume în care nimeni nu mai știa ce e fericirea? De ce naiba se scriu atâtea cărți despre cum să găsești fericirea care mai mult îți înnoadă mințile? Unde să-i găsească pe cei în stare să facă și ceva pentru ele? Era îngrozitor când ajungeau în punctul ăsta al discuției, îl evitau tuspatru cât puteau. Dacă ajungeau aici, una izbucnea:
mă-sa de viață!
Alta: mai bine mă fut toată viața cu cine-mi iese-n cale!
A treia: o facem ca mama?
Niciuna nu înțelegea ce vrea să spună, se priveau perplexe, doar Denisa nu mai apuca să zică ceva, oricum nici nu știa ce să zică, celelalte izbucneau într-un cor care semăna cu un behăit: să bem, să bem, să bem, să bem și sigur niciuna nu-și mai amintea a doua zi cum sfârșise seara, erau doar durerile de cap și cearcănele.
– Cum dracu am ajuns iar la discuția aia stupidă?
– Eu cred că e tare revista aia a ta, schimbase vorba Denisa, sătulă de discuția despre bărbați.
Denisei i s-ar fi putut la fel de bine zice Pistruiata, nu s-ar fi supărat, cât timp era adevărat. Se îmbujora ușor, pistruii spălăciți deveneau și mai spălăciți, iar zâmbetul larg le cucerea până și pe ele, care se socoteau unse cu toate alifiile. Le surprinsese când apăruse în fustiță plisată, cum nu se mai purta de decenii, ea continua să le poarte și după ce-l văzuse pe primul prost căzut în limbă după picioarele ei superbe și dominatoare. Arăta de parcă nici n-ar fi terminat liceul. Atunci i-au zis copila.
– N-o lua în seamă pe Denisa. Ar fi vrut și ea să lucreze acolo.
Denisa chiar ar fi vrut. Dar era convinsă că n-o să ajungă niciodată nici la revista online, nici la vreo altă revistă. Nu știa să scrie. Nu știa să răspundă problemelor cititoarelor, era mereu copleșită de emoții. Nu știa dacă știa ceva.
Ce făcuse până acum? A fost o fată bună în ochii maică-sii, din cuvântul căreia nu ieșea, a fost fată bună în galeria de majorete improvizate ale echipei de baschet a școlii, antrenorul insistase să facă și ei ca-n America, obținuse un succes nebun, prima trupă de majorete din România, a fost fată bună în facultate, când un profesor care aducea cu Rex Harrison îi spunea că are ceva special și o tot invita serile la catedră să discute teme de doctorat care fără dubiu aveau să-i deschidă calea universitară și de care n-a scăpat decât spunându-i cu glas pierit și privirile în pământ c-o îngrozește calea universitară. Și a doua zi n-a mai fost fata bună, dar tot a terminat facultatea. Sigur a mai fost fata bună cu câteva prilejuri, dar la call center, unde a ajuns după ce a tras mâța de coadă luni fără număr, imberbul care a angajat-o i-a spus pe șleau că n-are nevoie de fete bune, ci de fete care să tragă. Sigur era homo! În primele zile credea că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior, d-abia suna telefonul, avea vreme să citească până la capăt un articol de revistă, și-a adus o carte, era în al nouălea cer, convinsă c-o să citească cât nu reușise toată viața și brusc se întâmplase ceva pe piață sau își schimbase firma profilul, telefoanele zbârnâiau într-o veselie. Ai venit cu noroc, îi ziceau colegele. Ore întregi nu-și mai desprindea receptorul de ureche. Unde poate fi găsit personajul cutare sau personajul cutare, dintre șefii ei, habar n-avea, dar era obligată să-i îmbârlige pe cei care telefonau. Sau întrebări stupide pe care ea una nu le-ar fi pus în viața ei: dacă au primit produsul cutare, sau când sosește, de ce nu mai sosește, când îl trimit acasă celui care sunase, ce reducere primește dacă ia dublu, ce firmă îl mai vinde online. Denisa are în față liste cu răspunsurile pe care trebuie să se uite mereu, să nu se-ncurce, să nu greșească politica firmei, să nu-și piardă răbdarea, să-i convingă să cumpere, să nu-i lase să plece la concurență. La sfârșitul zilei e cheaună. Adică zăpăcită de-a dreptul. Nu mai știe cine i-a spus cuvântul ăsta. A căutat într-un dicționar să afle ce înseamnă. Un cuvânt căruia nici măcar nu i se cunoaște originea. Dar cine știe câte milioane de cuvinte de care ea habar n-are sunt în dicționarul ăla mai gros decât o cărămidă, ce să facă ea la o revistă? Măcar firma la care lucrează vinde produse online, nu iluzii.
Nu se plânge.
Are o slujbă.
Are niște bănuți, se descurcă.
Are cu cine să se vadă.
Nu e singură.
Dar dacă se gândește mai bine, e singură cuc. Viața ei e searbădă. În viața ei nu se întâmplă nimic. E uimită când îi aude pe cei din jur vorbind de discoteci, petreceri, excursii. Se duce rar la câte un teatru, e înspăimântată să se întoarcă la miezul nopții singură pe străzi. Detestă televizorul, numai discuții interminabile cu același personaje politice îndârjite, nu înțelege cum pot fi atât de pornite împotriva unui om sau altuia, cer socoteală de parcă ar fi jandarmi. Se îngrozește. Nu, nu se se îngrozește, o apucă greața, închide televizorul. Nu vrea nici filme, toate sunt violente. La call center n-a ajuns ca scriitoarea aia care-și începe cartea spunând că e o doamnă și trage o înjurătură și care povestește că, tot la telefon și tot o tură întreagă, trebuia să-i excite pe nemernicii care sunau și și-o luau la labă cât vorbeau cu ea. Cu cât îi ținea mai mult la telefon, cu atât era mai bine plătită. Sau n-a ajuns încă. Măcar în cazul ei, al Denisei, lucrurile erau clare, nu implicau decât afaceri. Se întâmplase să întrebe câte unul dacă-i liberă după program, le trântea telefonul.
– O să te prindă unul într-o zi, cu picioarele astea până-n gât, și nu mai scapi!
Fugea ca dracul de tămâie de întâlniri de felul ăstora, cine știe peste iubitul căreia dintre cunoscute dădea și cădea ca proasta. Cum se întâmplase cu doi ani în urmă tot cu Tabita, a avut o aventură cu iubitul Angelei, s-a încheiat prost. Angela a aflat, a făcut scandal, l-a dat afară din casă pe bărbatul cu care ajunsese să locuiască, a făcut-o pe Tabita curvă și a jurat să-i ia și gâtul data viitoare, când se va mai întâmpla, era convinsă că, dacă se întâmplase o dată, se va mai întâmpla. Până s-au prins toate că Tabita n-avea nicio vină, căzuse de fazan, îl întâlnise la un oficiu poștal, unde ridica un pachet greu de-i ieșeau ochii din cap, o ajutase să-l ducă acasă. Cum să știe al cui iubit era, dacă Angela nu le spusese nimic și habar n-aveau niciuna de viața ei sentimentală? Tot Angela a împăcat-o, fată bună. La întâlnirea programată, care se întâmplase să fie după nici o săptămână, Angela a apărut destinsă total și primul lucru făcut a fost să întrebe:
tu ești nimfomană?
Poate, a zis Tabita.
Măcar ți-a plăcut cum și-o înfigea în tine? Că mie nu mi-a plăcut niciodată.
Au rămas toate trei siderate, simțind cum balanța se înclina în favoarea prieteniei. Au râs. Și la sfârșit cele două s-au sărutat.
N-oți fi devenit lesbiene! s-a oripilat Claudette.
Slavă Domnului, nu! Dar aș încerca, de amorul amorului, a răspuns Tabita și tuturor li s-a părut că se risipește umbra bărbatului-zâzanie, ca o stafie în zori.
Denisa e convinsă că toate patru au rămas prietene pentru că au o disponibilitate totală de a se asculta și nu se bombardează cu observații usturătoare care le-ar face să le treacă cheful să se mai vadă. Deși după un pahar de vin nu-și ascund limbile ascuțite. Întâlnirile cu cele trei prietene sunt sărbătoare pentru Denisa, le așteaptă. Se îmbibă ca un burete de ce povestesc ele. Apoi își imaginează întâmplările auzite. Nu se vede vreodată chiar în miezul acelor povești, dar i-ar plăcea să i se întâmple atâtea și ei. Când se vâră sub plapumă, după ce stinge veioza, se închipuie cu vreun bărbat în situații despre care le-a auzit povestind, dansează, îi place enorm să danseze, îl sărută, îl strânge în brațe, se excită, fac dragoste. Nu prea știe cum e și închipuirea ei se încurcă și se fâsâie. E momentul în care gândește ca Tabita, deși habar n-are cum i se întâmplă. Amețește. Se scutură brusc. Alungă imaginea, se închină și adoarme. Întotdeauna adoarme după ce se închină. Alteori îi vine să urle. Se vâră sub plapumă și plânge în hohote, nu știe de ce, nu știe cât timp, după o vreme își șterge lacrimile, se închină și adoarme.
– Care e programul pe ziua de azi? întrebă Claudette.
– Ziua a început demult, când umblam eu pe creastă, zise Denisa.
– Tu ești anormală, eu vorbeam cu femeile astea care mai au mintea la ele. Ieșim cumva?
– Unde? se interesă Angela.
– Știi niște bărbați pe-aici? întrebă Tabita.
– Nu-ncepe… îndrăzni Denisa.
– Nici nu mă gândesc! Eu continui mereu. Aerul ăsta tare mă excită.
– Nu ești zdravănă, izbucni Claudette.
– Semănăm. D-aia suntem împreună, sforăi Tabita, admirându-și unghiile picioarelor proaspăt scăldate în sânge.
Angela stă sprijinită de balustrada terasei și pielea brozantă îi strălucește în soare. Își mijește ochii verzi și strălucitori. Denisa n-a întâlnit ochi mai strălucitori, e convinsă că, dacă ar fi bărbat, ar înnota în ochii aceia până s-ar îneca, fără să-i pese. O privește cum își trece de câteva ori mâna prin părul des, tuns scurt, care îi cade franjuri pe ceafă. Întotdeauna s-a tuns scurt, aproape băiețește, îi dă un aer de ștrengar. Un ștrengar seducător. Știe și mizează pe câștigul obținut din simpatia cu care o privesc oamenii. Claudette i se alătură și Angela, cu papiroasa în colțul gurii, îi șoptește ceva.
– Ce puneți la cale? întreabă Tabita.
– Nu vrei să știi!
– Crezi tu că nu vreau! Ieși la interval.
– Să mergem la Cheile Grădiștei, înainte să se-ntoarcă ei.
– Super!, bătu din palme Denisa.
La Cheile Grădiștei i-a plăcut întotdeauna. Acolo-i restaurantul cu un pârâiaș în interior. Iar drumul până acolo o încântă, nu sunt serpentine care s-o facă să vomite. Într-o străfulgerare își amintește cât de rău i-a fost cu trei zile înainte pe serpentinele de la Pârâul Rece, au fost nevoite să oprească să verse totul din ea într-o prăpastie.
– Stai o clipă, îi ia vorba din gură Tabita. Care ei să se-ntoarcă?
– Tipii care stau la mansardă.
– Vrei să spui că la mansarda noastră stau niște tipi?
E atât de uimită, că-și strânge halatul în jurul trupului și aruncă priviri în jur, să n-o fi văzut cineva.
– Și încă mișto amândoi. Au venit în zori, s-au cazat de mântuială și s-au cărat naiba știe unde. Dar i-am auzit spunând gazdei că se-ntorc la prânz.
– Și eu unde eram de habar n-am de tipii ăștia mișto?
– De unde să știu? Poate nu te treziseși. Poate erai în baie.
– Adică i-ați văzut voi care dormeați buștean?!
– Nu dormeam buștean la ora la care au venit. Răsărise soarele. Sau dormeam și ne-a trezit zgomotul, pentru că scara spre mansardă e lângă ușa noastră.
– Și-or să vină peste noi? insistă Tabita.
Niciuna n-a văzut-o vreodată atât de speriată, ceva e-n neregulă. Claudette simte că trebuie să adauge:
– De ce să vină? Stau în mansarda lor. Sau în curte.
Nu apare nimeni cât timp se schimbă toate, își trag pantaloni scurți, bluze cu mâneci scurte, se fâțâie în fața oglinzii așezându-și pălăriuțe colorate pe cap, scot mașina de sub copertină.
– Sunteți sigure că ați văzut pe cineva urcând la mansardă? întreabă Tabita.
– Un vis al naibii de material, răspunde Claudette.
Ambalează motorul și ies din curte. Denisa rămână în urmă să închidă porțile.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Crime Scene Press