Singură la părinți, Denisa era convinsă că, dacă ar fi avut un frate sau o soră, viața ei ar fi urmat alt curs. Înainte de orice, ar fi avut cu cine să discute. Își adora tatăl care i se părea cel mai nostim omuleț din jurul ei pentru că era singurul care o lua în brațe și-o arunca în aer, să vadă lumea de la înălțime, chiuia de plăcere și spaimă. Dar n-a durat mult, n-a înțeles de ce n-o mai aruncă în aer. Își găsea mereu de lucru în jurul lui, privindu-l rugătoare. Multă vreme în casă nu era decât tata, mama era la servici, i se spunea. Nici n-o interesa unde era mama.
Du-te și te joacă, îi spunea tata, agasat.
M-am jucat.
Fă-ți lecțiile, îi spunea mai târziu.
Le-am făcut.
Deschide televizorul.
Nu sunt desene.
Nu mai sta pe capul meu.
De ce n-am un frățior?
Foarte mică, se obișnuise să doarmă cu o lumină de veghe, dar tot au apărut visele cu monștri, tata spunea că desenele animate violente erau de vină și n-a mai avut voie să se uite la televizor. Când a încercat să deschidă televizorul fără să ceară permisiunea, a primit o palmă care i-a făcut capul să-i vâjâie o zi întreagă. N-a înțeles nimic. Jinduia după poveștile auzite din gura colegilor. Toate văzute la televizor, niciuna citită. Își imagina, înainte să adoarmă, aventurile auzite și apăreau coșmarurile. Ca s-o liniștească, mama a venit să doarmă în pat cu ea, o noapte, două, a devenit obicei, plângea în hohote când era lăsată singură, obiceiul s-a prelungit ani la rând. Uneori avea impresia că umbra uriașă a tatălui, cât un urs, cât un copac, cât un bloc, șoptește ceva din ușă, mama se ridică și se întoarce în camera ei, dar somnul era prea adânc să se trezească s-o cheme înapoi și când reușea în cele din urmă să deschidă ochii, mama abia revenise în pat, îi auzea respirația precipitată, de parcă ar fi alergat să nu fie prinsă. Începuse școala și Denisa a surprins o discuție violentă între părinți, tata îi reproșa mamei nopțile în care îl lasă singur,
vrei să mi-o trag cu altele? întreba,
Denisa iar nu înțelegea nimic.
Tata era un bărbat înalt, subțire, chipeș, cu părul negru lucios de parcă ar fi fost dat cu pumni de ulei de nucă, buze groase, ochi pătrunzători de un albastru de peruzea, mereu în costum, vara într-unul subțire de in alb, în cămașă doar când era foarte cald, privirile femeilor înfloreau văzându-l, sigur în alte vremuri ar fi fost fantele cartierului. Ca un miner ajuns în centrul scenei, așa și-l imagina și pe Tom Jones înainte să-l vadă în poze. Un om aspru, ar fi putut fi rău. O voință de fier, o ghiceai în trăsăturile ferme ale bărbiei, îi supunea pe toți din jur cu o vorbă hotărâtă, sigur era șef oriunde mergea. Denisa n-a știut niciodată cum l-a ales mama dintre supiranții ei, dar se vedea că era mândră cu un bărbat ca el, își dădea seama după felul în care se privea în oglindă înainte ca el să se întoarcă acasă, atentă la pieptănătură, la umbra ochilor, la spâncenele pensate, la floarea pe care și-o prindea în rochiile vaporoase, prin care i se ghiceau formele trupului pufos. Uneori, când voia să-l dea gata pe tata, nu se despărțea de o rochie de atlaz albastru.
Când avea zece, doisprezece ani, a intrat în dormitorul părinților în după-amiaza unei duminici, neașteptându-se să dea peste maică-sa, goală, ghemuită în genunchi între picioarele păroase ale tatălui lungit pe spate în patul mare, coapsele ei zdravene pe care apăruseră broboane ca pe coaja de portocală se terminau în două fese mari, spâne, ca niște dovleci de toamnă albicioși, despicate de o fantă păroasă, dar și mai mult au uimit-o pletele nisipii care îi săltau alert în sus și în jos între coapsele tatălui, s-a retras din ușă fără să fie observată. I-a spus prietenei celei mai bune ce văzuse fără să înțeleagă, Fifi le știa pe toate, o invidiau toate fetele că începuse să se sărute cu băieții mai mari,
i-o sugea, dragă, spuse ea, cu un aer expert.
Denisa roși, deși nu pricepuse nimic, nici nu ceru amănunte, dar era convinsă că între părinții ei se petrec lucruri de la care ea era exclusă. I-a urât, pe amândoi. N-a mai vrut să doarmă cu mama. Și cam tot atunci a deschis ochii asupra desenelor și poeziilor fără rimă din closetul școlii, o fostă clasă, împărțită la mijloc de o placă înaltă de rigips, băieții de-o parte, fetele, de alta, dar se întâmpla să-i apuce pe mulți deodată și nu mai țineau cont de separare. Desenele arătau fete schimonosite și crăcănate, cu păsărica la vedere, mare și păroasă, înconjurată de săgeți, măciuci și cuvinte obscene, pe multe nu le înțelegea, dar continua să se uite fascinată la mâzgăliturile incoerente, alăturate unor nume pe care nu le știa, despre care se anunța că sunt pregătite să facă un anume lucru. Femeia de serviciu dădea cu bidineaua cu var în fiecare dimineață, dar în chiar acea zi apăreau desene și mai strâmbe. Se întreba dacă tot atât de hidoasă era și ea, acolo jos, și, întoarsă acasă, se săpunea de zeci de ori și se freca cu un burete aspru până o ustura pielea. Se simțea mânjită, dar continua să privească fascinată desenele, de parcă îi dezvăluiau o lume interzisă, o atrăgeau cu secrete despre care nici măcar Fifi nu voia să vorbească, sau poate nu știa nici ea, ajunsese să meargă în fiecare pauză la closet, să vadă ce desene au mai apărut și era convinsă că toate fetele făceau la fel.
A întrebat-o pe mama ce însemna unul dintre acele cuvinte repetate pe pereți,
îți interzic! a strigat mama, îți interzic!
A ieșit trântind ușa, nu explicase nimic și nici Denisa nu-și repetase întrebarea.
Apoi nu s-au mai înțeles cu ea. O vreme a refuzat să mai învețe, nici ea însăși nu știa motivul, coborâse printre codașii clasei. Ore întregi nu făcea decât să privească pe fereastră cum se învârtejeau frunzele smulse de vântul puternic, vălătucii de praf ridicați în aer, legănarea haotică a crengilor puținilor copaci din jurul blocului, intrările blocurilor vecine cu o mână de oameni zgribuliți și grăbiți. Simțea aceeași învolburare în ea însăși, nu putea să explice, era ca și cum se sfârșea lumea cu ea pierdută și singură, nimeni care să-i spună încotro să se îndrepte, ce anume să facă să nu i se mai pară totul inutil. Nimic din ce-o bucura înainte nu-i mai făcea plăcere. Tata s-a supărat cumplit, insista s-o facă doctoriță și vedea cum i se năruiau visele, a devenit violent. Într-o seară când începuse să ningă, abia întors acasă, tata a scos cureaua, dar Denisa îndura loviturile fără să crâcnească, surpriza o paralizase, urmărea cum se ridica cureaua, auzea șfichiuitul ca un sfârâit prin aer, nici măcar nu încerca să se apere, doar lacrimile îi șiroiau. Prima oară când s-a întâmplat se aflau în sufragerie și era uluită că mama privea de lângă ușă, cu mâinile împreunate sub sâni, nu schițase un gest să-i sară în ajutor, doar tresărea la fiecare lovitură. Îmbrăcase rochia de atlaz albastru, dar tata părea să n-o vadă sau rochia își pierduse puterea. A doua oară Denisa s-a împotrivit, spunându-i
n-ai niciun drept!
tata s-a oprit o clipă, nevenindu-i să creadă, puștoaica asta se crede mai grozavă decât el,
am toate drepturile din lume! i-a strigat, eu te-am făcut!
O lovea cu catarama peste brațe și spate, îi rămâneau gâlme și urme vineții pe care a doua zi le acoperea de rușine cu mâneci lungi bufante. După bătăi se prefăcea că nu s-a întâmplat nimic și continua să privească ore întregi pe fereastră, chiar și după ce se lăsa întunericul. Știa că tata plecase de acasă înjurând, o să se întoarcă beat, foarte târziu, după prima bătaie a fugit în camera ei, a deschis fereastra privind cum ninge, voia să fie acoperită de nea, să se tranforme într-un sloi care să nu se mai topească până la sfărșitul lumii, să nu mai știe nimeni de ea, îi înghețaseră lacrimile pe obraji, nu-i păsa, mama a intrat s-o mângâie, a închis repede fereastra,
vrei să te îmbolnăvești și să mori?
pleacă! i-a strigat Denisa, n-ai ce căuta în camera mea,
nici măcar n-a privit-o și mama n-a mai revenit. Când tata s-a întors acasă, i-a auzit certându-se, mama îi reproșa că a scos cureaua, dar el n-a zis nimic, a început s-o pălmuiască, Denisa era sigură că îl așteptase tot în rochia de atlaz albastru, auzea prin pereții subțiri plesnetele repetate și plânsetul ei înfundat, parcă nu se mai terminau și după o vreme plesnetele au încetat, își închipuia cum el îi smulge rochia, o sfâșie să ajungă mai repede la trupul ei gol și fierbinte, înainte s-o audă gâfâind și gemând, la fel ca în atâtea alte nopți.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Crime Scene Press