Cam atunci și-a tăiat într-o dimineață părul, până aproape de rădăcină, arăta ca un băiețoi, și l-a vopsit în ape vișinii,
ești a naibii de sexy, i-a șoptit Fifi.
Apoi a făcut rost de vopsea neagră în care și scufundat toate hainele, le-a uscat pe balcon, umplându-l de dâre negre care nu s-au mai curățat. Luni la rând nu schimba decât bluze negre cu fuste negre, pantaloni negri, eșarfe negre. Și iar nimeni nu i-a zis nimic.
Toate au încetat la fel de brusc cum apăruseră, după vreun an și ceva, Denisei i se făcuse dor să afle, citea orice îi cădea în mână, peste noapte începuse să fluiere lecțiile, redevenise fata bună, dar tot era privită cu suspiciune, sigur ascundea ceva, loviturile de curea n-au încetat, doar se răriseră. Tata n-a mai crezut-o niciodată, nu-i vorbea, dar se vedea suspiciunea în privile lui. Denisa se simțea mizerabil. Ar fi vrut să le spună că nu știuse ce fusese cu ea, dar nu-și găsea cuvintele și pe urmă și-a zis că un adult ar fi trebuit să înțeleagă singur și a refuzat să mai explice ceva. Se încuia în camera ei, nimeni nu trebuia să știe ce face. Își lipise pe pereți postere smulse din Playboy, cu fete goale după care jinduiau colegii, mama s-a speriat și a întrebat
ce-a apucat-o, vrei să ajungi o curvă ca fetișcanele astea din poze?, dacă le vede taică-tu te snopește în bătaie!
A hotărât ca nimeni să nu mai intre în camera ei, când s-a întâmplat, a făcut o criză, a smuls posterele, le-a sfâșiat, le-a aruncat la pubelă, iar după o săptămână pe pereți erau lipite numai planșe anatomice, cu detalii ale organelor genitale. Aștepta să fie întrebată de unde și le procurase, să le răspundă că doar voiau să se facă doctoriță, era obligată să știe, i-a trebuit o lună să priceapă că nimeni nu mai intră în camera ei și planșele au ajuns la aceeași pubelă.
Cam atunci a dispărut tata, a plecat pur și simplu, l-au așteptat degeaba, o vreme a crezut că are treburi în alt oraș ori le pregătește o surpriză și se vor muta în altă țară, de zeci de ori le spusese că trebuie să emigreze, că nu mai e de trăit în țara asta, ori poate i se întâmplase o nenorocire, dar când a observat cât de calmă era mama, care plânsese doar în primele zile, a înțeles că se produsese ceva ireparabil. Și ea știa.
Ce i-ai făcut? a întrebat Denisa disperată.
Eu? a fost tot ce-a zis mama.
Da, tu, ce i-ai făcut?
Cum mama n-a răspuns, Denisa s-a gândit că era vina ei, pentru că fusese capricioasă și nu se ridicase la așteptările lui. Suferea că fusese nedreaptă. Că nu vorbise când trebuia. Că fusese fiica neascultătoare. Că nu-i explicase prin ce trece. I-a povestit din nou celei mai bune prietene, care tocmai se despărțise de iubitul ei dintr-o clasă mai mare și turba să-i găsească mai repede un înlocuitor, Fifi a aruncat-o în ceață:
dragă, dacă pe bărbați nu-i sugi destul, pleacă.
Adică nu era vina ei.
Era o elevă de pluton, nu se deosebea prin nimic de colege, îi ignora pe băieții care începeau să-i facă curte. A intrat la facultate, și-a făcut prietene noi, niciun băiat. Când ridica vreunul vocea, începea să tremure și se îndepărta de grabă. Era înspăimântată de violență. Avea sentimentul că plutește prin viață și nu știe încotro să se îndrepte, multe nopți rămânea trează până spre zori, gândindu-se la experiențele prin care trecuse, care nu erau decât de suprafață și n-o învățaseră mai nimic, simțea o dorință care-i înfierbânta trupul să ajungă cineva, să arate altora un lucru făcut de mâna ei, dar oricât își scormonea mințile nu găsea ce să facă și nici încotro să se îndrepte și i se părea că sufletul i se face țăndări. Era convinsă că cineva ne controlează gândurile și acțiunile și în cele din urmă ne modelează, dar n-avea cu cine să discute, să afle cum să se împotrivească. Singură nu se simțea în stare. O cuprindeau valuri de disperare și suferință, serile erau ca o tortură. Aproape nu era noapte să nu-i dea lacrimile și abia când i se uscau dârele pe obraji, se închina și adormea. Își spunea că a venit vremea să se maturizeze și să hotărască ce să facă în viață.
Atunci s-a îmbolnăvit mama. S-a stins fără să știe, Denisa a simțit un gol înspăimântător, singură în două camere, într-o casă care i se părea a altcuiva. Era uluită că nu e atinsă de vreo durere sfâșietoare, cum citise în cărți, ci doar de o lipsă care i părea că răsună la fiecare mișcare a ei. Și-a zis că probabil nu-și iubise cât trebuia mama și a simțit ca un sfredel un sentiment de vinovăție.
L-a pus la punct pe profesorul care semăna cu Rex Harrison și de astă dată altă prietenă căreia i se confesa la răstimpuri i-a spus că nu-și vede interesul, nimeni nu știe ce animale îți înghite păsărica, nu-i nicio nenorocire să ți-o tragi cu unul care să aibă grijă de tine,
dar nu vreau să aibă nimeni grijă de mine! a strigat Denisa, vreau să mă iubească,
atunci fă păianjeni și rămâi fata bătrână!
și iar Denisa n-a înțeles nimic. Bănuia doar.
Căuta carnețelul cu foi albe în care începuse să-și aștearnă gândurile, pixul lăsa în urmă rânduri scrise mărunt ca în transă, i se părea că nu le controlează, umplea o pagină, două, înainte să-și ridice privirea pe fereastra din fața măsuței la care scria și să privească cerul roșu cu stele pâlpâinde, de fiecare dată când scotea carnețelul cu însemnări cerul era roșu și noaptea strălucea. Tot ce scria nu era decât pentru ea însăși, era convinsă că dacă o singură persoană ar aruncat un ochi pe foi, întreaga lume ar râde de gândurile ei. Sau de scrisul ei. Fără prietene cu care să se poată vedea în orice moment, fără un iubit în brațele căruia să viseze, fără mijloace să poată ieși undeva, făcea plimbări zilnice în cartierul ei și de fiecare dată revenea epuizată și stoarsă de angoase. De fiecare dată cu un sentiment de nesiguranță care o făcea să privească speriată în jur, ca o căprioară ieșită într-un luminiș mult prea larg, dar pe măsură ce înainta de pe o stradă pe alta, într-un fel de cerc imaginar, în al cărui centru rămânea mereu casa, stranietatea celor simțite o elibera de tensiuni, pașii îi deveneau mai siguri. Și în tot timpul ăsta își imagina lucruri despre care ar vrea să scrie, dar pe care le uita ori nu cuteza să le aștearnă când deschidea caietul ascuns într-un sertar, continua să-l ascundă, deși n-o mai controla nimeni de multă vreme. Mai privea o dată cerul roșu, vânăt în noapte, înainte să se vâre între cearceafurile boțite.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Crime Scene Press