Iolanda Malamen este o poeta de o rara discretie. Intreaga ei cariera poetica de pana astazi a evoluat in absenta oricaror stridente sau ostentatii. In cazul de fata, cum poate numai in cazul Corneliei Maria Savu, o alta poeta remarcabila si cu lungi si semnificative “taceri” la activ, mica productie e mai curand o marca distinctiva a personalitatii decat una a infertilitatii. Daca primele volume de versuri ale autoarei se succedau la intervale relativ scurte de timp: “Starea de gratie” (1971), “Calatorie in natura” (1973), “Pamant sub zapada” (1976), “O piatra alba pe o piatra neagra” (1978), intre “Floarea care merge” (1983), volum distins cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, si “Ingerul coborat in strada” (1997) se scurg nu mai putin de 14 ani! Cu selectiile de dupa 1990: “Triumful dantelei” (1998) si “A doua Islanda” (1999), autoarea e hotarata, se pare, sa recupereze ritmul sustinut al aparitiilor initiale. Aici trebuie mentionate insa, neintarziat, cartile de proza pe care ni le-a daruit intre timp: “Felipe si Margherita” (2000) si “Casa Verdi” (2001), doua nuvele sau micro-romane care prezinta toate datele unor veritabile evenimente editoriale. Despre “Felipe si Margherita”, carte asociata de unele voci creatiei unui Stefan Agopian “din momentele lui cele mai bune”, critica literara s-a pronuntat elogios, iar Ioan Grosan o califica drept o “bijuterie”, un “crochiu epic limpede si de mare eleganta” stilistica. Sa fi jucat poezia, aici, doar rolul pe care-l joaca Vergiliu, calauza lui Dante, in “Infernul” si sa nu fi reprezentat, de fapt, decat lunga gestatie si labirintul prozei pe care a premers-o? Nu-mi pot da seama, evenimentele sunt inca prea recente si nu am luat inca distanta necesara pentru a judeca lucrurile cu obiectivitate, la rece. E clar insa ca s-a nascut un prozator de exceptie, fara ca poetul sa fie sacrificat pentru aceasta, intrucat – mai ales in paginile de mare savoare si in documentatia culorii de epoca din “Felipe si Margerita” – arsenalul liric pe care se mizeaza este enorm, fara sa altereze cu nimic constitutia si autonomia de zbor ale epicului propriu-zis. Pe de alta parte, cat de bine se vede, prin prisma, prin (eco)grafia unei proze de astazi, poezia de ieri a unui autor! Poemul antologat aici, inscris in linia poeziei post-textualiste, cu inserturi specifice tehnicilor narative postmoderne (vezi citatul din Marko J. Rupnik, de fapt o perifraza dupa un excerpt patristic), e si el un semn al mutatiei majore care s-a produs in scrisul Iolandei Malamen. Versul e amplu si incarcat din loc in loc cu figuri ornante, dar alterneaza cu versul “sarac”, uneori de-a dreptul descarnat, si vizeaza in permanenta – iata, ca la prozatori – depozitia morala, impactul direct, nemijlocit si esenta predic(a)tiva a “evenimentului”. Va veni insa o vreme, poate, in care Iolandei Malamen i se va face iarasi dor de “labirint” si se va intoarce in el. Atunci vom proceda poate pe dos si-i vom citi romanele prin grila noii poezii pe care o va scrie.
Poem de dragoste
Iolanda Malamen
Il astept fara surle si trambite
il astept imbrancind usor fereastra si el vine
cu mersul lui de rata salbatica printre rotile de otel
care sparg dimineata
el vine cu un fel de sete de miscare cu o cuta de aur
in dreptul inimii
cu indarjirea de a-si purta inima ca pe un mic incendiu vesnic
si cand un nume abstract imi bantuie textele uneori
inima lui incepe sa miroasa a mare si a maslin roditor
si ating atunci cuta aurie din dreptul inimii
cum as atinge esenta
si “Cand suntem indragostiti il vedem pe celalalt asa cum il
vede Dumnezeu, pentru ca il privim impreuna cu Dumnezeu
care este iubire” (Marko J. Rupnik)
si din nou imbrancesc usor fereastra si vad un roi de albine
pe care Dumnezeu il lumineaza puternic.