M-am convins de mult că sunt ieșit din rând – și ca om, dar mai ales ca scriitor – urmare a faptului că n-am suferit nicio traumă psihică în copilărie, n-am dus niciun război cu tata sau cu oricare dintre adulți, n-am nimic de defulat, recuperat, răzbunat, bocit, psihanalizat.
Recent, am citit amintirile lui Alex Ștefănescu din volumul de „Convorbiri cu…” realizat de Ioana Revnic și am dat peste altceva: el a avut o relație excepțională cu părinții, chiar mai puternică decât a mea, în schimb a luat-o razna (fumat, alcool, poker, nota 7 la purtare, corigențe, insitigator la încălcarea regulilor etc.) exact la aceeași vârstă – 15 ani – la care ceva similar a trăit și HR Patapievici, lucru povestit în cartea „Zbor în bătaia săgeții”.
Or, eu la 15 ani trăiam un vârf al vieții mele și nu numai că după aceea n-a fost cazul să mă reevaluez, iar azi să spun, ca Alex Ștefănescu, că dacă l-aș întâlni pe eul meu de-atunci l-aș pălmui – dar momentul acela continuă să fie pentru mine și azi, după peste 40 de ani, reperul nec plus ultra. Dacă mă trezești noaptea, brusc, din somn, și mă-ntrebi „Cum ai vrea să fii?”, su siguranță răspund: „Ca la 15 ani”. Și îndrăznesc să afirm că, în mare parte, chiar așa este.
Lucrurile sunt însă mult mai complicate. Nu doar că nu am răni de lins din copilărie sau adolescență, dar fiecare vârstă prin care am trecut am privit-o – și atunci când o trăiam, și ulterior – cu încântare, pentru lucrurile frumoase, amuzante sau interesante pe care mi le-a adus. Fără ca asta să însemne că le ignor sau încerc să le refulez pe cele neplăcute, unele chiar dramatice (am avut șase fracturi până la 14 ani, suflu sistolic cu interdicție la orele de Sport, plus cumplite viroze stomacale).
Cel mai bun exemplu ar fi… armata, perioadă căreia îi sunt recunoscător până azi, din mai multe motive, în vreme ce toți ceilalți pe care-i știu și care au prins armata obligatorie o blestemă cu sinceritate.
Un exemplu la fel de bun poate fi scos din prezent: am împlinit 57 de ani cu o totală detașare, fără nicio angoasă sau umbră de depresie și nu știu nici acum care e vârsta legală de pensionare în România, în vreme ce colegii de generație numără zilele până la.
Și atunci, de unde Dumnezeu să scot acele teribile torsionări ale sufletului fără de care nu prea există literatură profundă, grea, de mare valoare? Cum să impresionez lumea când esența mesajului meu este că mă simt bine în viața mea și m-am simțit așa aproape tot timpul, cu toate problemele ei, inclusiv medicale și financiare?
Sigur, știu, un rafinat cunoscător al sufletului omenesc mi-ar putea demonstra că însăși această mărturisire este dovada unei frustrări. Nu neg: îmi pare rău că nu pot fi zguduitor, ca scriitor, prin dramele mele existențiale. Dar atât: îmi pare rău. Nu am insomnii din cauza asta.
În plus, sunt ieșit rău din rând ca bărbat: nu-mi plac berea, fotbalul – doar la TV și doar de la nivelul de semnifinale UEFA Champions League în sus, nu sunt pasionat de mașini, sunt bâtă în materie de mecanică auto, nu visez să am Porsche, după cum nu visez să fiu macho, nu știu să joc table și mă simt bine să-mi petrec 100% din timpul liber cu familia mea.