III. Stefan Radof: Priveam inainte cu manie

Un curs de istorie este acest episod din confesiunile maestrului Stefan Radof. Cu admirabila-i capacitate de sinteza si cu o sobrietate proprie doar marilor spirite, actorul si scriitorul rememoreaza fara lamentari infernul instaurarii puterii rosii, care i-a lasat urme sufletesti de nevindecat.
Dupa ce am facut Scoala Primara Catolica Sfantul Iosif, mama a fost de parere ca liceul cel mai important este, totusi, Colegiul National Sfantul Sava. In 1947-1948, a cazut insa ca un trasnet reforma invatamantului. In toamna lui ’47 ne-am dus la scoala si am aflat cu stupoare: Colegiul Sf. Sava fusese declarat gimnaziu, pentru ca in primavara lui ’48 sa fie transformat in liceu, care insa nu se va mai numi Sf. Sava, ci Liceul Teoretic nr. 1 de Baieti; mai tarziu a devenit mixt, adaugandu-i-se si denumirea de N. Balcescu. Cine voia sa ramana in Liceul Teoretic nr. 1 se putea inscrie in functie de noile criterii: “dosarul originii sociale” si pe urma al notelor, exact in aceasta ordine. La note nu stateam grozav, iar cat despre dosar… Atunci nu intelegeam tarasenia cu dosarele si cu originea sociala, mai tarziu insa… am inteles, cu varf si indesat, si-apoi toata viata!… Asa ne-am trezit ca majoritatea dintre noi suntem repartizati la scolile medii tehnice sau profesionale nou-infiintate ca urmare a asa-zisei reforme, unde datorita mediilor am fost primiti direct in anul doi.
“Republica are nevoie de cadre noi, cu o noua conceptie despre lume si viata… Viitorul ei sta in mintea si bratele noastre, tovarasi colegi!” Asa ne prelucra colegul nostru de la Spiru Haret, tovarasul presedinte al UAER-ului pe tara, Ion Iliescu.
Razboiul fusese un fleac
Colegiul National Sf. Sava, liceele Gh. Lazar, Gh. Sincai si Mihai Viteazul erau socotite cele mai reactionare din Bucuresti. Din sanul acestora fusesera cei mai multi manifestanti, o parte arestati in toamna lui ’47, care participasera la demonstratia din Piata Palatului Regal pentru sustinerea Majestatii Sale cu ocazia grevei regale.
La venirea din vacanta de iarna, ne-am trezit ca din toate clasele portretul Majestatii Sale Regele Mihai I fusese dat jos si in locul lui fusese pus portretul lui Stalin. Dupa o saptamana, intr-o luni dimineata s-a constatat ca portretele cu Stalin fusesera arse si in unele clase fusese pus la loc portretul Majestatii Sale… In februarie ’48, la Sf. Sava s-a declansat o ancheta. Rezultatul: majoritatea profesorilor, in frunte cu secretarul scolii, cativa pedagogi si nu-mi mai aduc aminte care dintre domnii elevi din cursul superior (acesta era apelativul, obligatoriu prin cutuma, cu care ne adresam colegilor mai mari) fusesera arestati.
Cu ocazia aceleiasi asa-zise reforme, au fost desfiintate (iar profesorii, bruderii, chiar si maicile – arestati), Liceele si Scolile Primare Sf. Iosif (de fete si de baieti), Liceul Evanghelic Sf. Andrei, Luterana, Pitar Mos etc… Mistica rosie, bolsevica, a luptei de clasa, adusa odata cu tancurile sovietice “eliberatoare”, se punea in miscare cu o agresivitate fara precedent, razboiul fusese un fleac pe langa ea.
Din “lumpanul” (scursurile) societatii se recrutau noii activisti, sefii de cadre si, bineinteles, viitorul aparat opresiv al puterii, Securitatea. Toate astea in numele poporului…
In tara noastra n-a existat propriu-zis proletariat, ca patura sociala puternica si bine definita, asa cum a existat in statele cu o industrie foarte dezvoltata. Patura sociala cea mai puternica era taranimea, 60% din populatia activa a tarii. Urma apoi muncitorimea, compusa de fapt din meseriasi (cu staif), din lucratori de la CFR, STB, Malaxa, Resita etc. Apoi intelectualitatea: profesori, avocati, ingineri, functionari… Aceasta din urma forma o patura puternica, a asa-zisei mici burghezii, mijlocul societatii, dezvoltat mai ales intre cele doua razboaie si chiar in timpul razboiului.
In fine, sa n-o mai lungesc… Peste tara in care normalitatea domnea calm si firesc, cu tot razboiul si toata dictatura antonesciana (sa nu uitam ca am avut una dintre cele mai democrate constitutii din Europa, dupa cea belgiana), acum incepea sa se instaureze haosul si teroarea.
De ce insist asupra acestei perioade, a copilariei si mai ales a scolii?!… Pentru ca ea m-a marcat profund, as spune definitiv pentru ceea ce am devenit, sub doua aspecte: unul benefic si altul malefic, tragic as putea spune… Vedeti dumneavoastra – cum sa ma fac mai deslusit – noi, copiii, nu aveam oprelisti in relatiile dintre noi si habar n-aveam de asa-zisele diferente sociale, luam act de ele intr-un mod ludic: “Nu asta e treaba noastra, a copiilor, cu asta se ocupa oamenii mari…”. Cel putin asa percepeam eu lucrurile si am convingerea ca tot asa le percepeau si ceilalti din generatia mea. Mai tarziu mi-am dat seama ca noi, copiii, traiam intr-o relatie edenica, pastram inca acea candoare, angelica as spune, de-acolo de unde veneam, din Malaiul Zodiilor. Fiecare dintre noi locuiam in trupurile noastre, niste palimpseste de carne si oase si-n viscerele noastre purtam inscrise, genetic, pacatele si virtutile stramosilor nostri; peste care urma sa le adaugam pe ale noastre.
Edenul intre doua gasti
Eram un privilegiat, pendulam intre doua lumi, faceam parte din doua gasti: una de pe Caraiman, din cartierul Grivita, cealalta de la Sf. Iosif sau Sf. Sava.
Celor de la Iosif, lui Macici, Puiu Cristescu, Neagoe, le povesteam cum alergam cu cercul in picioarele goale, cum spargeam becurile de pe strada, cum jucam turca sau fotbal cu Miuta, mingea de carpa; cum stam seara cu gasca sub salcia pletoasa a coanei Silvia, mama lui Gelu (a murit la bombardamentul din 4 aprilie ’44, era prietenul meu cel mai bun), si cum unul dintre noi, de obicei Gelu, sarea gardul in cimitirul Sf. Vineri, iar noi stateam la panda si, de indata ce aparea vreun trecator, ii dam semnalul. Gelu-si punea un cearsaf in cap si aparea in chip de stafie…; sau fredonam parodii dupa slagarele noi, facute si cantate de sotii Titi si Florica Mihailescu (care stateau cu noi in cartier): “Ce te tii asa mareata…”; “Sunt Micul Dondonel…” (in chestia asta, eu si cu Gelu eram cei mai tari); cum de obicei le cantam cand treceau si ei spre casa, se amuzau si cateodata ne mai “cardea” si cate-un “bacsis”. Cand auzeau toate astea cei de la Iosif, Macici si Cristescu, mai ales, se uitau la mine cu admiratie si ma puneau sa le cant si lor, de “cardit” nu mai vorbim, au invatat cuvantul imediat.
~storlalti, din cartier, ma laudam cu cei de la Iosif: cum l-am cunoscut pe Majestatea Sa, cum ne-a dat mana si ne-a mangaiat pe cap; despre bruder Bernardin, le mai cardeam si cate un cuvant in germana; cum invatam sa jucam handbal – o data le-am adus o minge din cauciuc care se umfla cu seringa, era o noutate, ni se daduse de la scoala…; cum am primit cadou povestirile lui Hoffmann si fratii Grimm, iar mai tarziu, cand eram la Sava, Karl May, Walter Scott, Dickens si chiar Mark Twain (pe care aveam sa-l interpretez, peste ani, ca actor, intr-un lung sir de episoade la TV); cum era la catedrala; cum mergeam la confesor etc…
Nici vorba de lupta de clasa, nici vorba de dispret al unora fata de ceilalti.
Colegiul Sf. Sava, unde absolvise cursul superior si Majestatea Sa, avea un corp profesoral de elita. La Matematici, erau celebrul Fayon – care fusese coleg cu Ion Barbu (Barbilian) si prieten bun cu Moisil – si nu mai putin celebrul Cosnita. Fayon isi incepea intotdeauna cursul recitandu-ne cate-o poezie de-a lui Barbilian sau din Eminescu – La steaua -, spunandu-ne: “Iata la ce serveste matematica…”. La Istoria Antica si Mitologie, il aveam pe ilustrul Lucian Pamfil Georgian. Era materia care ma pasiona cel mai mult si se adauga ca o prelungire la mitologia ce colcaia in capul meu. La Muzica era Nicolae Lungu – culegator de folclor si dirijor al corului scolii, renumit pe atunci. La serbarea absolventilor din anul ’45, solist al corului dirijat de domnia-sa a fost absolventul Valentin Teodorian. Tot la acea serbare l-am auzit recitand si pe marele actor, inca de atunci o vedeta, Constantin Codrescu. La Limba Romana, era Alex. Stefanescu, la Franceza Vicol (Monsieur 2 Fix)…
Am mai spus-o: n-am fost un elev silitor, aveam toane, dar genul de educatie pe care l-am primit in aceste doua scoli a fost fundamental pentru mine. Scoala nu m-a invatat, nu. M-a instruit si educat cum sa invat mai tarziu. De altfel, imi place sa spun ca in afara de scoli, universitatile mele au fost, puscaria si institutul de teatru.
Deprinsesem gustul bibliotecilor, incepusem chiar sa-mi incropesc una proprie, eram fericit, dar degeaba, ce a urmat ma facea sa privesc viitorul in culori sumbre. Dupa razboi, tinerii din generatia noastra aveau sa reproseze foarte multe trecutului. Asa a aparut celebra Generatie a tinerilor furiosi, care avea drept slogan titlul celebrei piese de teatru a lui Osborne Privind inapoi cu manie!. Ei, bine, generatia mea privea inainte cu manie si inapoi cu nostalgie.